Canada,Ottawa
Ora 17:20
7 ianuarie 2056
- Autoritățile sunt în alertă din cauză că virusului Ozbim, a cauzat un comportament necorespunzător ființelor umane. Sunteți rugați să rămâneți în carantină până când oamenii de știință reușesc să găsească un tratament potrivit.
Suedia, Halmstand
Ora 17:20
7 ianuarie 2056
- Vă rugăm să nu mai consumaţi resurse ce ne vor fi folositoare în viitor. Guvernul american spune că totul va fi bine, nu aveţi de ce să vă alarmanţi. Păstraţi-vă calmul, calmul este cel mai important.
America, Ohio
Ora 12:07
21 ianuarie 2056
- Se lucrează la un medicament pentru boala aceasta, oamenii din carantină sunt obligaţi să fie primii ce îl încearcă. Vrem să ne salvăm poporul, trebuie să facem asta. Nu dorim să fim eradicaţi de pe mapamond de un virus neştiut.
Dar toate avertismentele s-au întrerupt brusc. Curentul a picat, iar telefonia nici nu se mai aduce în discuţie. O să murim? Asta a fost prima întrebare pe care am auzit-o. Nu, nu vom muri, guvernul cu siguranţă are un plan, cu siguranţă are resurse.
Canada,Ottawa
27 ianuarie 2056
Stau și mă gândesc cum era viața noastră înainte să aflăm de acest virus, virusul Obzim. Ceea ce este ciudat deoarece dacă rearanjăm literele obține cuvântul ''Zombie''. Proviziile de apa și mâncare sunt pe terminate și mă ia groaza când mă gândesc că va trebui să vânez în pădure. Pădurea este un loc nesigur din cauza oamenilor infectați. Toată lumea s-a gândit că pădurea îi va proteja refugiindu-se în ea. De aceea, pădurea a devenit un loc ușor de infestat de către virus cel îl poartă majoritatea populației.
- Dawn! Vino la masă, mă strigă mama, eu dându-mi ochii peste cap.
-Acum mamă! Răspund fără pic de viață.
Am coborât pe scări ca să ajung la masă și când am văzut ce pregătise mama să mâncam deja nu mi se mai părea asa rea ideea de a merge la vânat în pădure. Mama iar făcuse de mâncare orez pentru ca asta mai era tot ce mai aveam din provizii: apă, orez și puțină pâine. Chiar şi o bucățică de carne merge. Dar nu, noi nu mai aveam carne. M-am așezat pe scaun și am început să mănânc. Avea un gust îngrozitor.
- Gata! Nu mai suport! De două zile încoace mâncam numai orez! Spun eu ridicându-mă în picioare toată lumea uitându-se uimită la mine. Eu merg să vânez! spun pe un ton foarte hotărât de parcă nimeni nu m-ar putea opri, cu toate că ştiu că în sufletul meu ca îmi e frică.
- Dawn, nu spune prostii! Stai jos și mănâncă, nu te poți duce acolo, știi câți oameni infestați sunt acolo! Spune mama pe un ton nervos.
- Nu mamă, m-am săturat de această mâncare fără proteine. Vreți să mâncați carne atunci lăsați-mă să merg la vânătoare.
Mă ridic de la masă nervos și îmi iau arcul și săgețile din colțul camerei. Sora mea strigă să ma întorc, dar îi ignor țipetele. Strigătele lor se aud ca un ecou în mintea mea, dar știu că nu o să îndrăznească să iasă din casă. Casa este situată la periferia orașului nostru fiind o zonă destul de nepopulată. Este puțin de mers până ajung în ''Pădurea Infestată'', nu îmi fac griji că cineva infestat o să mă atace până ajung în pădure, dar se pare că destinul are alte planuri cu mine așa că fix în fața mea se află un om ce pare infestat cu virusul Ozbim. Panica mă cuprinde, iar gândurile iraționale pun stăpânire pe mine făcându-mă să fug. Atrag atenția asupra mea a mai multor persoane, iar fugind nici nu mi-am dat seama că intrasem în pădure. Încerc să mă ascund după tufișuri, dar eșuez când simt mirosul morții. Moartea mă încolțește, iar din disperare încerc să mă urc în primul copac pe care îl vad. Ramura molidului din cauza presiunii pe care o are asupra ei. Scăpându-mi arcul și săgețile mă las pradă întunericului ce mă salvează de acest coșmar numit realitate.
Am corpul amorțit, pot să aud, dar nu mă pot mișca parcă fiind imobilizat. Pleoapele îmi sunt grele și nu pot deschide ochii. Parcă vocile par să se audă din ce în ce mai clar și corpul începe să se dezmorțească. Încerc să îmi deschid ochii, dar nu reușesc să vad decât ceva alb imaculat ca o cameră de spital și un înfundat miros specific medicamentelor. Încep să clipesc mai des ca să mă acomodez cu lumina difuză din cameră. Cineva mă strigă, dar nu sunt sigur că pe mine, așa că întorc capul spre persoana respectivă și verific dacă se uită spre mine.
În acel moment mi-am dat seama că guvernul are un plan.
-C&S
