Canada, Ottawa
28 ianuarie 2056
Încerc din nou să mă acomodez cu lumina care îmi dă bătăi de cap și să înțeleg mai bine ce spune omul din dreapta mea. Mai repetă o dată dar eu tot nu înțeleg foarte bine, până cand îmi dau seama ce spune.
— Mă bucur că ești bine! Avem un supravieţuitor, aici, spune omul al cărui chip nu îl mai văzusem până atunci. E un miracol ca am reusit sa te scoatem de acolo. Noroc ca aici avem oameni rapizi cărora nu le este frica de zombii sau de cei infectaţi, continuă el.
Încep să îl văd mai clar, bărbatul e înalt, îmbrăcat în uniformă militară, având o insignă. Părul său este negru ca onixul, iar ochii sunt mai senini decât cerul de primăvară. Mă uit la el şi îi observ cicatri care îi acoperă partea dreaptă a feţei. Înghit în sec, iar ofiţerul zâmbeşte cu colţul gurii. Încerc să vorbesc, dar gâtul îmi este uscat şi de abea pot scoate câteva sunete. Văd asistentă ce vine și îmi aduce un oahar cu apă. O beau într-o fracţiune de secundă, iar apoi adaug:
— Deci am avut dreptate! Aceia chiar sunt zombii! Era chiar ciudat să nu fi fost, adică dacă rearanjăm literele obținem cuvântul "Zombie" nu cred că este doar o coincidența.
— Și noi aveam doar o bănuială, şi am avut dreptate. Sunt oameni reînviaţi, asta ne aduce la o concluzie aberantă, dar posibil adevărată.
— Care? Întreb, dar soldatul dă negativ din cap şi se îndreaptă către ieşire.
Un gând cutremător mă străpunge. Inima mi se rupe în bucăţele, simt că mă sufoc. Cel mai de preţ lucru din viaţa mea. I-am părăsit fără să ştiu. Le-am promis că vom rămâne împreună. I-am minţit? Nu, nu am făcut asta. Nu?
— Staţi! Ţip, prinzându-mă de bările de la pat. Nu plecaţi! Familia mea! Continui, ridicându-mă şi implorând soldatul rămâne.
— Erai singur, răspunde sec.
— Familia mea! Nu îi pot părăsi, sunt acolo. La periferia oraşului, trebuie să mergeţi şi să îi luaţi. Asta vă este meseria! Salvaţi oamenii! Nu îi lăsaţi predispuşi pericolelor. Mai rău decât să fii infectat este să ştii că ai abandonat pe cineva. Aşa că duceţi-vă acolo şi salvaţi, faceţi-vă datoria!
Reuşeşc să spun totul, iar soldatul rămâne uimit de mini-discursul meu. Pentru o secundă pot să observ puţină milă. De milă aveam nevoie, cu ea faci multe.
— Vă rog, sora mea nu... nu se descurcă.
— Îmi pare rău, ne-am făcut datoria de a te recruta, nu ne face să ne schimbăm planurile. Odihneşte-te, o să ai nevoie de odihnă.
— Am nevoie de familie! Mă confrunt cu el verbal, acesta deschinzând uşa şi trântind-o.
Sora mea are dreptate, când omul zice nu, este nu. Dar nu pot accepta asta! Este nedrept, dacă ei s-au decis să salveze populaţia ce nu este infectată, măcar să o facă cum trebuie, ca la carte! Sora mea nu o să se descurce singură, iar mama? Crede că puterea sfântă e cea mai importantă şi în loc să înveţe să se apere, crede că va fi apărată.
Iau o mare gură de aer şi mă uit la uşă, clanţa se lasă în jos, şi o doamnă, şatenă, intră în cameră. Poartă o altfel de uniformă, nu militară, sau bine, posibil că e militară, dar cu culori diferite. Uniforma ei este roşie cu negru, observându-se teaca pentru pistol.
— Bună, micuţ supravieţuitor. Avem nevoie de câteva informaţii despre tine.
— Nu zic nimic până când nu am garanţia că familia mea e salvată.
