Prizonier In Inima Mea

PROLOG

Stau întinsă pe podeaua rece a baii mele. Nu vreau nimic. Sunt sătulă de tot. Cum a putut sa îmi facă asta? Întrebarea asta ma macină. Am iubit ca orice fata, dar acum de ce plătesc asa? Nu am gresit cu nimic, dar atunci de ce m-a lăsat? A spus ca sunt o copilă. Ca nu stiu ce este aia iubire. Daca nu stiu, atunci, de ce doare asa de tare? Picăturile de sânge calde care curg pe mâna mea si se varsă pe podea formând o balta mica de sânge, ma fac sa ma simt din ce în ce mai rău. Suspinele mele se aud cu ecou prin baie. Ma simt singura. Mai singura ca niciodata. Vorbele tăioase pe care le-a aruncat asupra mea, acum îmi distrug inima. Repet! Nu o sa mai iubesc niciodata! Nu mai vreau. Ceea ce mi-a spus, nu îmi iese din minte. "Tu nu poți sa îmi oferi ceea ce poate sa îmi ofere o femeie!". Si poate ca are dreptate. Nu i-am oferit orice. Nu eram gata!

Întinsă asa cum sunt pe suprafata rece din baie, cu mâinile tăiate si pline de sânge, incerc sa îmi aduc aminte de clipele frumoase trăite alaturi de...el. Dar de ce nu pot? In afara de ultimele clipe petrecute alaturi de el, nimic nu mai îmi vine in minte. Închid ochii si nu mai vreau sa îi deschid. Imaginea lui apare. Parul, ochii, nasul, buzele, tenul....mirosul. Îi simt mirosul mai tare ca niciodata. Îmi invadează nările si nu pot sa scap de el. Ma doare inima. Tremur. De ce? Nu îmi este frig. Nu simt nimic. Doar durerea ce îmi striveste corpul ca un bolovan mare si greu. Nu mai pot sa respir. Ma doare lipsa lui. Ma doare tare. Îmi urăsc viața. Ma urăsc pe mine. Dar pe el? Pe el îl urăsc? Chiar nu stiu ce sa mai cred. După cate mi-a spus, după cate mi-a facut...Dupa ce m-a lăsat, îl urăsc? Mai merita sa fie iubit? Ei bine, asta chiar nu stiu. Incerc sa trag aer in piept, dar este in zadar. La fiecare gura de aer luată de mine, inima ma doare mai tare. Golul din inima creste, creste si iar creste. Mi-am lăsat aproape tot ce aveam pentru el. Nu voiam sa îl pierd. Si uite unde s-a ajuns! El acolo. Eu aici! 

Oare acum ce face? Sigur doarme. La patru dimineata cine în afara de mine ar fi treaz? Sau poate ca oamenii care suferă...Acum as vrea sa ma ridic de jos, dar nu pot. Cred ca se trage de la paharele de vin pe care le-am băut după ce am ajuns acasa. Nu am varsta chiar potrivita, dar este si dreptul meu sa ma imbat. Numai asa pot sa uit. Chiar daca nu în întregime, măcar pe un sfert. Of, pe cine mint eu? Nu pot sa uit nimic. Lacrimile mi se scurg pe față si nu pot sa scap de ele. De ce trebuie sa fie asa de greu?

Îmi pun mâinile pe podea si ma ridic usor, usor. Aud deabea acum bătăile asurzitoare din usa. Poate ca este Jo. Sau poate ca este Sofia. Chiar ca nu îmi pasă! Parca un pumn ma loveste in stomac si îmi vina sa vărs tot. Ma ridic cat de repede pot si ma spăl pe față.

-Amelia, deschide usa, te implor!

Da, scumpo! Vezi sa nu! Ma spăl pe mâini si icnesc când apa îmi intra in tăieturile adânci. De ce am facut eu asta? Se merita? Nu stiu! La naiba, nu stiu. De ce am iubit asa? El spune ca este o iubire adolescentina, dar eu stiu ca nu e asa. Oare timpul va rezolva tot? Nu! Timpul nu rezolva nimic, ci doar distruge amintiri. Asta am auzit-o mereu. Un sunet ma zgarie pe creieri. Ma duc si deschid usa. Jo sta rezemată de perete si respira neregulat. Parul ei brunet este ciufulit. Se vede ca doar ce s-a trezit. Este speriată. Citesc asta pe chipul ei. Îi prind capul în palmele mele reci si îmi lipesc fruntea de a ei.

-Calmeaza-te, Jo! îi spun eu cu vocea pierduta de la atata plâns.

Ochii ei mari si negrii alunecă pe mâinile mele. Îi dau drumul feței si îmi ascund mâinile la spate cat pot de mult. Ea nu mai sta pe gânduri si ma prinde de încheietura trăgându-mi mâna spre ea. Pentru ea taiatul pe mâini mereu a fost o prostie. Vad cum lacrimile i se scurg pe obraji si nu mai pot sa ma abțin...izbucnesc intr-un plans isteric. Ea ma trage intr-o îmbrătisare strânsă si îmi sopteste la ureche un simplu:

-O sa fie bine!

Pe naibii o sa fie bine! Nu o sa fie de acum in colo, nimic bine. Jo ma strânge la pieptul ei cât de tare poate si încearcă sa ma liniștească. Degeaba...De când eram mici eu cu Jo suntem cele mai bune prietene. Bunica si bunicul meu au adoptat-o când părinții ei au murit intr-un accident de masini, iar de mine au grija de când mama si tata au murit când se întorceau in tara, iar avionul a cazut.

Jo ma asează cu grija pe pat si ma inveleste cu pătura. Imi mângâie creștetul capului si stinge lumina veiozei.

-Dormi acum! spune si se ridica de pe pat.

Si din nou raman eu singura, cu gândurile mele. Inima îmi arde în flăcări. Imi repet întruna ca nu o sa mai iubesc niciodata. Dar în acelasi timp mintea îmi spune ca o sa mai cunosc mulți băieți. O sa iubesc din nou. Dar inima îmi spune: "nu asa de mult!". Ma ridic din pat pentru ca nu am stare si ies la balcon. Trag aerul curat în piept.

-O sa incerc din nou! spun si zâmbesc, chiar daca în inima mea are loc cel mai sângeros război posibil.

Îmi încrucișez bratele la piept si privesc cerul înstelat. Maine este prima zi de liceu, iar eu voi fi boboaca. Un nou început. O sa lupt pentru asta. Pentru fericirea mea, chiar daca nu va ma fi ca înainte. Îmi voi vedea de drum....fără el.