Simțeam că am urcat un munte foarte înalt,
Doar ca să mă arunc în liberă cădere;
Parcă nu-mi mai era nici frig, nici cald,
Ci înotam amarnic prin propria-mi durere.
M-asfixia eșecul, trădarea, umilința,
Și toți demonii mei dansau meschin prin mine;
Mă sufoca ideea că mi-am uitat ființa,
Doar fiindcă te voiam asiduu pe tine.
Intensă nebunia, fără sfârșit declinul,
Iar inima - fugară în altă parte.
Prin sânge curge-acum numai veninul,
Lăsat în urmă de-atâtea visuri sparte.
Dar nu renunț la luptă, mă vreau din nou întreagă,
Vor crește alte aripi, durerea o să treacă.
Ea va dubla puterea, va regăsi dorința
Și în final iubirea va știi și biruința.
