Un mârâit gutural îmi pãrãsește gâtlejul în timp ce soneria urlã, amintindu-mi de venirea dimineții, ce aduce cu ea școala. Vedeți voi, pentru mine, o puștoaică de 16 ani, școala nu este locul în care sunt obligata să stau 7 ore zilnic, timp de minim 12 ani. Nu! Chiar din contră! Oricât de ciudat ar suna, profesorii se roagă de mine sa merg la cursuri. Da, ați înteles bine, cursuri. Pentru ca eu sunt studenta la prestigiosul Cal-Tech. Înca doi ani și îmi voi obține doctoratul in fizica si biologie. Înca o bucată de hârtie ce va sta agățatã în biroul tatei, nimic spectaculos... Partea mai neplăcuta a acestei experiente sunt colegii... Va imaginați cum e sa ai numai colegi de 20 de ani?! Și asta într-un caz fericit. În fine, revenind la aceastã dimineață cruntă,
Kate, colega mea de camera este de o seamă cu mind, ea fiind extrem de talentată în literatura, mă zguduie și incepe să danseze și sa urle prin cameră entuziasmată.
-Sofie! Sof! Soff!!!!
Vârându-mi capul mai adânc în perna, reușesc totuși să grăiesc:
-Of, Kate! Ce mai vrei?!
-Azi e ziua proiectului nostru! Știi...diviziunea celulara prin ochii lui Edgar Allan Poe?
-O doamne! Azi?! Am uitat! Kate, nu e așa că prezinți tu totul?!
Adevarul e că nu uitasem de aceasta prezentare, dar ideea de a sta în fața unei mulțimi numeroase mă înspăimântă mai mult decât o tarantulă găsită pe podeaua băii...
-Eram sigura că vei apela la metoda "ma prefac ca uit". Recunoaste! Iti e frica de vorbitul in public!
-Ughhh!!! Ok, poate imi este, si? Schimband subiectul, la cat ziceai ca este?
-In zece minute, grabeste-te!
Fir-ar! Meh...banuiesc ca voi sta iar in umbra. Nu conteaza cum arat. Ma spal, imi descurc, dar esuez sa imi imblanzesc coama si arunc pe mine un hanorac sifonat, dar foarte comod.
***
Lucrul bun atunci cand stai pe scena e ca observi. Observi totul. Cate fete, cati baieti. Lume noua!? Chipuri necunoscute? Se pare ca nici acum nu avem parte de colegi noi. Colegi cu varste cel putin egale cu a mea. In afara de Kate si matusa mea, nu am pe nimeni aici. Tata lucreaza in italia, iar mama detine o casa de moda pariziana. Iar eu, la mama naibii, izolata in California. E ciudat ca intr-un loc atat de mediatizat si aglomerat sa te simti atat de singur.
Dar ceva nu este ca inainte, ceva lipseste. Ceva este in plus, dar nu imi pot da seama. In randul profesorilor se poate simti o atmosfera tensionata. Cu amalgamul de ganduri si teorii din mintea mea intortocheata, nici nu am sesizat faptul ca prezentarea s-a incheiat de o buna vreme, iar lucrarea noasta a fost premiata. Un ton ferm ma trezeste la realitate:
-Sof, hai! Discursul de multumire, stii tu!
Urc timid pe scena, realizand ca nu a fost cea mai inspirata alegere sa port aceasta tinuta de "gala", iau microfonul in mana si imi las frau liber emotiilor :
-De ce suntem azi toti aici?! Sa urmarim, ce?! Toata viata se invarte intr-un cerc. Care e divizat in mai multe cercuri si ....aceste cercuri....
-Sof! vocea directorului ma avertizeaza, gesticuland si aratandu-se nemultumit de intregul meu discurs.
Ok, nu vreti chestiuni metaforice, bine! Formalitati, atunci!
- Buna ziua! Imi doresc sa va multumesc enorm pentru acest premiu ce ne este acordat. Este placerea noastra sa reprezentam colegiul la aceasta etapa a concursului si...vreau sa va multumesc de atentia acordata...
Si uite asa speech-ul meu metaforic s-a transformat in abureli si laude adresate indirect directiunii si, bineinteles, domnului Waters, directorul, un barbat mic de statura, dar cu un aer insapaimantator, la care se adauga albastrul electrizant al ochilor care iti incheata sangele in vine dintr-o singura privire.
***
-haide, sof! Sa sarbatorim! Am castigat!
- sigur, sigur....
Adevarul e ca nu am chef de nimic. Vreau numai sa intru in "cercul din cercul" camerei mele si sa nu mai ies pana ce toti colegii actuali vor termina definitiv cursurile (adica 6 ani de zile, in cazul in care nu aleg sa isi ia dorctoratul, deci imca 2 ani) si pana ce toti profesorii ies la pensie sau se retrag din aceasta meserei monotona si anosta. Cum sunt sanse foarte mici ca asta sa se intample, arunc o rochie eleganta pe mine, pe care o combin cu unica pereche de pantofj cu toc detinuta de mine. Innlegatura fetei...ei bine, un pic de rimel si un ruj reusesc sa faca minuni in a-mi ascunde starea pe care o am in prezent.
