Doua zile de la incident. Zile în care am stat închisă în anexa laboratorului de biologie, numărând celule. Suna groaznic; asta pentru că și este. Să nu uităm că aceasta cămaruță de 2x2 metri este întunecată pentru a nu deregla microscoapele antice oferite de școală. Practic, nici măcar nu e o cameră; este o măsuță între patru pereți, care parcă se apropie din ce în ce mai mult.
-124, 125, 126...awww; Matt este născut pe 6 decembrie! Cât de drăguț! 127, 128...
-Sof! glasul lui Kate răsună. Hai! Nu vi la cursul de literatură? Domnul Smith este bolnav și îi țin locul!
-Ughhh...dar știi bine că vin numai pentru tine;
-Eu aș zice să îmi mulțumești! Ești palidă ca o fantomă! Ai nevoie de o gură de aer curat!
Ok, poate că am nevoie să mai ies din starea asta. Încă sunt confuză și nu mai ințeleg nimic. Dar, ca întotdeauna, am apelat la această cameră pentru a mă rupe de realitate. Totuși, oricât de concentrată aș fi, oricât de imposibilă ar fi misiunea mea de a stabili o legătură între numarul de celule dintr-o colonie și modul lor de supraviețuire , gândul îmi este îndreptat către o singura problemă: Matt.
***
-Buna ziua, domnișoara Kate! Îmi cer scuze că am înarziat. Sper că nu v-am deranjat ora.
Iubesc să văd cum își dă ochii peste cap , iar sprâncenele i se arcuiesc la maxim.
-Domnișoara Kent, Sophie, nu?! Vă rog, luați loc, rândul 15, locul 20.
Uf, cât de plictisitoare e literatura. Oare așa e pentru ea biologia? În fine... Ochii mi se ațintesc asupra unei persoane. Aceea nu poate fi ea! Par lung și blond, buze voluptoase și seducătoare, ținută perfectă: Julia. Această creatură, căci nu o pot numi altfel, din moment ce este 50% om, iar restul trebuie sa fie silicon, este incredibil de bogată. Este snoaba perfectă de Hollywood. Joaca în zece filme, iar domnul Waters primește o suma considerabila pentru a trece aceasta elevă agramată fiecare examen. Astăzi, aceastã fată pare captată de ceva. De ce se tot întoarce, să se uite la mine?! Crede ca ar putea ea să ma faca pe mine să mă simt ca un vierme mic și nefolositor?
Totul devine clar când în spate cu câteva rânduri îl vad pe salvatorul meu cu glugã. Părul acela negru și ondulat nu i-a stat niciodată mai bine și cămașa aceea... Cred că îi pot simți de aici parfumul amețitor. Ma observă, ridică timid mâna de pe bancă și o flutură încet în aer pentru a mă saluta.
Întorc victorios capul spre cățeaua aceea care s-a facut neagră de invidie.
-Aveți întrebări legate de literatura din evul mediu in țările europene ale secolului XVI? Nimeni? Domnișoară Kent, aveți să ne spuneți ceva?
-Nu cred. Dar s-a sunat...îmi pare rau.
Cobor din amfiteatru pentru a avea o conversație în adevaratul sens al cuvântului cu Kate.
-Ce naiba a fost asta? "Domnișoara Kent blabla"...
-Stii cât de rău ma imiți? Cum ce să fie?! Te-am chemat la ora mea și atât.
-Matt, aici? Pe bune?! Îmi dau și eu seama ce vrei să faci...
-Pe bune ca a fost aici? Îți bați joc de mine?, spune în șoaptă făcând ochii cât două cepe.
Îi intorc spatele furtunos și măresc pasul pentru a ieși cât mai repede de aici. Nu m-am supărat pe ea, dar trebuie să mintă. Cum să nu știe ca tipul ce ne-a salvat de la moarte a fost aici. În plus, nu trebuie să se implice ea în relațiile mele...daca asta este măcar o relație.
