Werewolf Love

Capitolul 3

De când ajunsesem în Leavenworth, descoperisem acest loc ferit de ochii lumii. Era locul perfect pentru a sta şi a-ţi rezolva problemele cu demonii interiori. O bucată de pământ acoperită cu verdeaţă, înconjurată de copaci înalţi şi în mijloc un lac cu apa atât de limpede încât se vedeau pietrele prin ea. Mai că te aşteptai ca din depărtare să apară câtevă nimfe, precum cele din alaiul lui Dionis, zeul vegetaţiei, vinului, fertilităţii, nebuniei ritualice şi extazului religios.

Mă aşezasem pe marginea apei. Mă simţeam ca şi cum eram într-o transă, totul din jurul meu dispăruse, rămânând singur în liniştea profundă a pădurii uitând de toţi şi de toate. Uitând de haita care mă aştepta să le spun ce va urma de acum în colo, uitând de vampirii care mă urmăreau, uitând toate războaiele şi vieţile luate, uitând de viaţa de singuratic pe care o dusesem din cauza blestemului care mă urmărea pe oriunde mergeam.

Eram atât de cufundat în propriile gânduri că aproape nici nu sesizasem că nu mai eram singur. În momentul în care îmi întorc capul, dau peste o pereche de ochii negri care mă priveau curioşi şi precauţi.

- Cine eşti tu?

Dau să mă ridic, însă micuţa creatură îşi ia poziţia de atac.

- Poţi sta linistită. Nu-ţi voi face nimic. Nu sunt interesat să le fac rău copiilor.

- Copil? Pe bune? Am 19 ani la naiba. Te-am întrebat ceva, cine eşti?

- Păi micuţă creatură, numele meu este Brandon, sunt nou venit în zonă. Iar tu eşti?

- Oh, deci tu eşti noul vecin. Eu sunt Abigail. Prietenii îmi zic Abby, tu poţi să-mi zici Abigail sau alfa Abigail, dar în nici un caz "micuţă creatură".

- Un alfa fată zici, hă? Asta poate fi interesant.

- Adică? Ce vrei să zici...

- Abigaaail! Mă auzi? Unde eşti? Trebuie să te întorci acasă pentru ceremonie! Se face târziu!

Vocea venea de undeva deasupra noastră, nu recunoşteam mirosul, aparent nu era unul de-al nostru. Mai bine să plec până nu vine toată haita sau mai rău haita mea.

- Ăsta ar fi semnalul meu să-mi iau tălpăşiţa micuţă creatură. Dacă e adevărat ce ai spus, atunci domnişoară Alfa, ne vom revedea.

*** 

- Deci tu vrei să-mi spui că tipul din poieniţă era Vârcolacul negru? Acel vârcolac negru? Marele şi atotputernicul vârcolac? Cel care rade haite pe miile de hectare de pădure şi nu are milă nici măcar în faţa unui copil? 

Am ajuns în sfârşit în cameră. Drumul înapoi spre casă a fost mai mult în ceaţă. Încercam să înţeleg ce tocmai s-a întâmplat. Deci acela era temutul vârcolac? Nu părea deloc precum îl descriu poveştile, cu excepţia puterii pe care o emana, nimic nu mi se părea de temut la el. Da avea o statură impunătoare, iar cicatricea de pe faţă amplifica senzaţia de pericol, dar în rest nu pot să găsesc nimic altceva de care ar fi trebuit să-mi fie teamă.

- Aloo! Abby eşti măcar atentă la ce vorbesc?

- Hă? Da, scuze, eram pierdută în propria lume. Da Ade, acela este vârcolacul negru, noul meu vecin.

- Păi noroc că am apărut eu, nu?

- Da...Noroc...Bun deci ceremonia este într-o oră, ce zici? Te descurci?

- Draga mea, mă subestimezi.

În nici patruzeci de minute, Adelina deja îmi terminase de făcut machiajul şi părul. Stăteam şi mă uitam în oglindă uimită de arta pe care reuşise să o facă. Arătam cu totul diferit. Parcă mă uitam la o altă persoană. Ce pot să spun, nu se pricepe Adelina la multe, dar nimeni nu o putea întrece la make up. După ce mi-a făcut ultimele retuşuri, m-am ridicat amorţită de pe scaun şi m-am întreptat către dulap, unde era agăţată rochia pe care mama mi-o cumpărase pentru această ocazie. Mă bucur că alesese ceva scurt, rochiile lungi efectiv îmi provocau o problemă în a mă deplasa, mereu mă împiedic în ele de parcă aş fi inaptă să merg.