Labirintul Stacojiu

Prolog

Citeam acele cuvinte cu atâta lacomie, devorând parcă fiecare literă. Scrierile lui Platon mă atrăgeau, îmi stârneau imaginaţia şi mă făceau să vreau mai mult şi mai mult cu fiecare carte terminată. Setea de lectură  se înfiripa in sufletul meu din ce în ce mai adânc, ajungând,  la un moment dat să epuizez toate sursele din casa bunicii.

În acele vremuri deschideam orice operă îmi pica in mana şi încercam să citesc acele cărţi pe care nu le-a citit de fapt nimeni. Nu, nu din cauză că ar fi fost necunoscute, ci din cauză că erau lecturi greoaie, de care nu mulţi se încumetau să se apuce.  Îi alegeam pe autorii de care fugeau majoritatea,  iar Machiavelli, Nietzsche şi Platon se numărau printre favoriţii mei. Desigur, ca orice adolescentă, căzută în mrejele iubirii şi ale visării, obişnuiam să mă ascund în grădină, sub nucul bătrân din colţul acesteia cu câte o carte de-a Sandrei Brown, Erich Segal şi Theodore Dreiser. Liniştea şi pacea din mijlocul naturii mă ajutau să urc spre cele mai înalte culmi alături de protagonişti, pentru ca mai apoi să fiu aruncată in cele mai adânci abisuri.

-Dar sufletul meu pereche, el unde este? Oare l-am cunoscut vreodata, în vreo viaţă anterioara? Am şuierat de pe marginea pervazului de lemn, degradat de vreme.

Tocmai ce terminasem de citit "Adam si Eva", a lui Rebreanu, iar mitul Androginului mă îndemna la visare, dăruindu-mi totodata şi o uşoară stare de nostalgie. Aveam doar şaptesprezece ani, şi ăia neîmpliniţi, fiind o copilă atât cu trupul, cât si cu sufletul.  Din casa bătranească, de la marginea unui sătuc din România priveam îngandurată cerul plumburiu ce arunca nervos spre pământ o ploaie măruntă si mohorâtă. Stropi mici şi grei se prăvaleau necontenit într-un ritm alert pe ţigla casei, fredonând parcă o doină, un cântec plin de jale si de dor. Pe străzile pustii ale satului doar vântul se mai încumeta să cutreiere singuratic, invitând în dansul său ramurile şi frunzele arămii ale copacilor.

 Doar vocea bunicii m-a scos din lumea visării, anunţându-mă că Mihnea a ajuns. Am clipit repetat şi scuturat capul pentru a-mi reveni, apoi am luat-o la fugă pe colidorul neluminat.

Pe fotoliul vechi al bunicului, din odaia albă cu pereţii proaspăt văruiţi, şedea neclintit fratele meu, numărând tic-tac-urile grave ale pendulei. Era neschimbat.  Acelaşi păr negru, uşor ondulat către vârfuri îi învăluia umerii şi chipul, aceiaşi ochi, ciocolati şi pierduţi parcă in alte zări, priveau absenţi tabloul şters de familie ce zăcea pe soba de teracotă dintr-un colţ, acelaşi el.

M-am apropiat cu paşi hotărâţi de el, determinandu-l să se ridice din comfortul  fotoliului din cafenea roşiatică, şi l-am îmbrăţişat călduros, sărutându-i ambii pomeţi. Eram bucuroasă că îl vedeam, trecuseră trei luni de când nu ne mai întalnisem, însă nu puteam ascunde regretul că trebuia sa părăsesc locuiţa bunicii. In acele odăi, din acea casă bătrână îmi petrecusem întreaga copilărie şi tot în acele odăi am descoperit tainele cărtilor. Era cel mai sacru loc din lume pentru mine, întreaga-mi fiinţă fiind legată el.

Mihnea îşi drese glasul, rupând liniştea din încapere.

-Esti gata, surioară?

Am clătinat afirmativ din cap, îndreptându-mă spre bagajele ce mă aşteptau în tocul uşii. Mi-am întors privirea spre bunica. Se uita la noi plină de tristeţe, ştiind că nu aveam să ne mai întalnim pentru incă un an.  Era foarte blândă şi tot atât de grijulie cu noi.  Părul sur îi alinta obrajii palizi peste care viaţa şi-a lasat amprenta, iar ochii ei leneşi, albaştri, pâlpâiau în lacrimi.

Am ridicat mâna in semn de salut şi am păsit ezitat spre maşină. Nu am mai privit înapoi, ştiind că asta îmi va aduce doar lacrimi în ochi şi suferinţă în suflet.