Niall încerca să împingă oamenii din calea sa, dar aceştia păreau să se fi aşezat special pentru a-l împiedica să treacă. Totul mergea pe dos în ultima vreme. M-am îndepărtat de geam în momentul în care am văzut că Niall a intrat în clădire. I-am deschis uşor uşa lăsându-l să păşească în apartamentul micuţ. Paşii săi lăsau urme sonore în mintea mea. Încercam să stochez fiecare detaliu din prezenţa lui lângă mine. Toate mai puţin două: ochii lui albaştri obosiţi de atâta stres şi zâmbetul său fals pe care îl afişa foarte des.
''Eşti bine, scumpule ?''
L-am întrebat doar ca să scap de liniştea asta ciudată dintre noi doi. Am încercat să-mi încolăcesc mâinile în jurul taliei sale, dar el făcu un pas înapoi şi se aşezase pe canapea. Nu înţelegeam care este problema.
''Niall, ce este ?''
Linişte ! O linişte apăsătoare care mă făcu să îmi pierd răsuflarea. M-am aşezat pe canapea lângă el începând să-i mângâi părul blond. El privea în gol. Ochii săi începură încet-încet să se umezească şi lacrimile ameninţau să-i cadă.
''Iubire, ce s-a întâmplat ?''
Nu înţelegeam de ce nu vorbeşte cu mine. Sângele îmi fierbea în vene şi abia dacă mai puteam scoate un sunet. M-am ridicat şi l-am urmat în momentul în care Niall a decis că e timpul să mergă în camera noastră. L-am urmărit îngrijorată şi m-am aşezat pe parchetul rece în mijlocul camerei de culoarea piersicii.
''De ce ?''
Şoapta lui m-a adus cu picioarele pe pământ. şi m-a făcut să îl privesc atentă. Era aşezat pe marginea patului dublu de baldachin şi ţinea în mână poza din ziua în care ne-am întâlnit în acel parc de distracţii, în cabina pentru fotografii. Cabina în care am păşit acum un an şi două luni, de ziua mea, crezând că este liberă. În schimb, am primit unul dintre cele mai bune lucruri din viaţa mea: dragostea idolului meu.
''De ce ?''
Aceeaşi întrebare spusă cu mai multă durere de data aceasta. Şi-a înghiţit lacrimile şi apoi a mângâiat poza.
''De ce ai plecat ? De ce Jessie ?''
Nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla. Nu înţelegeam ce vrea să spună.
''Doctorii spun că nu îţi vei mai reveni niciodată. Spun că te-ai dus. Dar eu nu îi cred. Nu pot renunţa la tine. Niciodată, prinţeso.''
''Niall, sunt aici !!''
Ţipetele mele umpleau camera, dar numai eu le auzeam. Niall ţinea poza la piept şi plângea.
Deodată, o gheară invizibilă mi-a sfâşiat pieptul. Simţeam cum sfoara groasă care mă ţinea ancorată la pământ se smulge cu brutalitate din centrul sufletului meu. Pentru un moment nu am mai văzut nimic, ca mai apoi să mă trezesc într-o cameră albă, sterilă, o cameră de spital. Doctorii alergau prin cameră cu diferite aparate şi ţipau noţiuni pe care nu le puteam înţelege. Apoi linişte ! Din nou acea linişte de dinaintea furtunii. Un doctor s-a hotărât în sfârşit să vorbească şi din păcate am înţeles şi eu ce spunea.
''Ora decesului: 20:20''
Lumea a început să se împrăştie înafara camerei iar eu am putut să văd cine stătea pe pat. Aceleaşi mâini mici, aceleaşi buze mari, acelaşi nas micuţ, acelaşi păr şaten, aceeaşi fată. Priveam în oglindă, aş fi vrut să plâng, aş fi vrut să urlu, să jelesc, dar nu găseam un motiv. Nu găseam rostul acestor forme de tristeţe.
Undeva în mintea mea ideea că eu aş fi putut fi moartă se conturase cu mult timp în urmă, mai exact în momentul în care Niall începuse să plângă cu poza mea în mână.
Deodată totul avea sens. Uşa pe care abia acum realizasem că nu eu am deschis-o, ci Niall, tristeţea din ochii lui, atingerea pe care părea să nu o simtă, ignoranţa sa, plânsul.. Acum îmi aminteam totul.
Conduceam spre casa mamei mele când am observat că sunt urmărită de paparazzi aşa că am încercat să îi pierd aventurându-mă pe străzile prea strâmte ale New York-ului. Văzând că nu reuşesc să scap de ei am accelerat puţin şi asta a fost tot. O maşină neagră venind de pe contrasens, o izbitură puternică şi apoi nimic..
Uşa se trânti de perete şi Niall şe năpusti asupra corpului nemişcat şi îl strânse la piept. Acest moment îmi făcu inima să se rupă încet şi dureros. Ceva nu era normal aici. Spiritele nu au sentimente. Ceva mă ţine în viaţă, ceva numit dragoste.
