Stătea întins lângă mormântul ei, frământând în mâini câteva bucăţi de pământ. Simţea fiori în tot corpul, şi din ochii lui albaştri ca marea au căzut două lacrimi reci. A luat în mână o foaie albă şi un stilou cu cerneală neagră şi a început să îşi împărtăşească durerea.
Durerea se amplifică pe zi ce trece. De când ai plecat încerc să adâncesc rana prin alcool şi ţigări. Aseară am trecut cu lama peste încheietură. Nu a durut, am simţit doar câteva picături fierbinţi de sânge scurgându-se uşor.
Am realizat cât de adânci sunt tăieturile atunci când mintea a început să-mi joace feste. Le-am pansat repede, stropind cu puţină apă fierbinte, apoi m-am aşezat pe podeaua rece aşteptându-te. Casa e aşa goală şi pustie fără tine. Pustie ca şi pieptul meu.
Câteodată îmi pare că te văd. Dar sunt doar imaginile minţii mele care o iau la goană prin faţa ochilor mei. Se mişcă atât de repede încât încep a prinde forma ta.
