Bătăile unei inimi transparente (PUBLICATĂ!)

PROLOG

Septembrie 2016

În mijlocul pustietății se întâmplă să găsesc absolut totul.

Închid ochii pentru câteva momente ca să mă bucur de acest moment. Pielea-mi ușor palidă este sărutată de lumina soarelui care se scufundă lent și spectaculos în valurile spumoase și sângerii ale cerului, și mângâiată timid de bătaia lină a vântului. Pot să simt o mică gâdilătură de-a lungul umerilor, buclele mele castanii dansând în jur. Numaidecât îmi deschid ochii în momentul în care îi aud îndemnul – „Sari!".

În timp ce zbor înainte și înapoi pe leagăn, izbucnesc în râs și îi arunc o privire nedumerită. Dau dezaprobator din cap.

Îmi păstrez zâmbetul pe buze și continui să admir ceea ce se află în jurul meu. Totul este perfect. Furtuna multicoloră de frunze domină infinitul roșiatic, dansul săgeților înaripate îmi fură gândurile și zboară departe cu ele, crengile copacilor se mișcă alene înainte și înapoi. Precum leagănul meu. Toamna, anotimpul în care sufletul explodează, este aici.

Gândurile îmi sunt întrerupte de aceeași voce amuzată de mai devreme. Îmi mut privirea către el și răspund simplu, fără alte adăugări:

— Nu vreau să sar, Ryan!

— Haide, sari! continuă el să insiste. Abandonează pentru câteva secunde monologul interior pe care îl porți cu tine însăți!

— Și dacă nu o să mă prinzi?

— Tu vei cădea și vei spera ca cineva să fie acolo ca să te prindă. Cu mine, întotdeauna vei fi convinsă că ești în siguranță. Dacă se întâmplă vreodată să cazi și să te lovești de pământ înseamnă că este timpul nepotrivit.

Încă de când l-am cunoscut, el a avut acest efect asupra mea și anume să mă lase fără cuvinte. Cu toate că între noi este o diferență de vârstă de doar doi ani, încă de când eram mai tineri, el a avut o viziunea foarte matură asupra vieții și lucrurilor ce se petrec în jur. Unul din multele lucruri care îmi plac la el. Ryan continuă să insiste, iar eu știu că nu are de gând să renunțe. Expir puternic și încep să mă dau mai tare pe leagăn, sărind apoi în brațele lui care mă cuprind imediat. Preț de câteva secunde, aleg ca tăcerea să vorbească pentru noi.

Ori de câte ori îl privesc, reîntâlnesc o parte din mine. Și nu zic asta din cauză că purtăm aceeași nuanță de păr sau aceeași culoare a ochilor – un căprui blând și vibrant în lumina soarelui, ci pentru că mereu și mereu când îl privesc, sufletul meu se sincronizează armonios cu al său. El zâmbește, precum cel mai fericit copil din lume, iar acesta este nimeni altul decât cel mai bun prieten al meu. El este Ryan Hall, îngerul meu păzitor care a ales să fie văzut doar ca să poată să aibă grijă de mine. Ca să poată să mă facă cel mai fericit om din lume.

Într-un final, o parte din gândurile mele prind glas, așa că îl întreb:

— Dacă într-o zi nu vom mai vorbi niciodată? Dacă într- o zi, amintirile vor fi singurul lucru care ne vor convinge că ceea ce am avut a fost ceva real? Aș vrea o eternitate, dar la naiba, suntem muritori!

Un râs slab – mai mult unul care sună forțat – iese din gura mea, realizât cât de stupid a sunat ceea ce am spus la final. Uneori nu mă pot înțelege, dar îmi place să cred că lucrurile pe care le spun fără să îmi dau seama sunt mici indicii ale destinului.

Ryan mă pune cu picioarele pe pământ și așează o floricică culeasă de pe jos în părul meu ciufulit.

— Eu nu vreau o eternitate, Lucille. Vreau să am o zi de mâine în fiecare zi, venită dintr-o zi de ieri în care speram să te văd următoarea zi, iar eu sunt mulțumit cu asta.

Buzele lui formează un alt zâmbet larg, urmat de un mic sărut pe fruntea mea.

— Trebuie să plec. Nu uita să lași geamul deschis! Nu vreau să îți arăt o multitudine de metode de a arunca o piatră în fereastră, glumește el.

Inima-mi începe să danseze pe melodia surâsului meu, deoarece totul pare mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar este adevărat, iar asta este extraordinar. Nu știu ce m-aș face fără acest băiat și nici nu vreau să aflu vreodată. El a fost și este mereu aici, fără ca măcar să îi cer asta. El întotdeauna vine; ca și cum tăcerea mea este cel mai gălăgios apel din întreaga lume.

Mă întorc și încep să înaintez către casă, aruncându-i o ultimă privire.

— Promiți că o să vii? întreb.

— Promit, răspunde fără să stea pe gânduri, fluturându-și mâna în semn de rămas bun.

Dar el nu a mai venit.

Și atunci a fost ultima oară când l-am văzut.

Și atunci a trebuit să înțeleg pe moment, dar eu nu am putut. Nu pot. Încă nu.