Îngerul din demon

Emanuel si Zeița Anure

  Emanuel citea liniștit. Deși era înger de ceva timp continua să citească, absolut tot ce îi cădea în mână, avea anumite aptitudini ce trebuiau neapărat folosite, spunea el. În ciuda bășcăliei făcute pe seama lui de către Arhanghelului Mihail, (cel care îl antrena de când bunul Dumnezeu alături de Sfântul Petru l-au transformat în îngerul de serviciu al Palatului lui Dumnezeu) Emanuel își făcu obiceiul ca în fiecare seară, după antrenamente să se ducă în grădina lui Dumnezeu, așa zisul Eden în care Adam și Eva au săvârșit păcatul suprem și au mâncat din pomul Cunoașterii Răului și Binelui în urmă cu mult, mult timp și să citească ore în șir.

Aptitudinile sale constau, pe lângă faptul că se mișca cu o viteză uluitoare și în acumularea de informații diferite în același timp, ceea ce pentru el reprezenta o ocazie de a învăța si afla lucruri uluitoare, pe care spera să le poată folosi când va găsi o cale să scape de blestemul lui, acela de a fi înger.

Recent descoperi în biblioteca din palat o carte imensă Cartea Vieții și a Morții. În acea carte erau trecute numele tuturor semizeităților alături de povestea lor. Această carte reprezenta un soi de arhivă și era considerată veche de pe vremea primului zeu, Tempus, totodată era și interzisă celor din Palat să o citească și printr-o vrajă foarte complicată era invizibilă pentru orice înger, numai Dumnezeu o putea vedea. Iar acum și Emanuel.

Gabriel, prietenul lui Mihail se apropie încet de Emanuel și îl surprinse fascinat de ceva ce ținea în mâini, însă acel ceva era imposibil de privit, provocându-i Arhanghelului o stare inconfortabilă. Se așeză pe iarba moale la o distanță relativ mică de Emanuel și îl privea gânditor, fără a scoate vreun cuvânt însă, așteptând să fie observat. Într-un final, Emanuel exclamă entuziasmat "Asta este!" abia atunci îl remarcă pe Gabriel lângă el și tresări nervos, însă își reveni la gândul că prietenul său îi poate fi de folos.

*

-Deci, te rog îmi mai poți spune o dată ce căutăm aici ? suspină Gabriel în timp ce Emanuel privea cercetător noul peisaj. Se aflau la intrarea în iad și nimic nu era așa cum își imaginează oamenii, nu tu foc nu tu pedeapsă nu tu suflete chinuite, totul arăta ca un oraș imens gen New York din zilele noastre, cu străzi aglumerate, agitație, râsete, petreceri dar se resimțea o puternică tristețe în aer care părea să îl afecteze pe Gabriel, deoarece începu să suspine și să ofteze tragic. "Ce stupid", gândi îngerul însă nu își exprimă opinia. În schimb reîncepu să povestească planul său:

-Suntem aici ca să discutăm cu o veche semizeiță, care este prezentată în carte ca fiind cea care ajuta muritoarele să fie fertile. Ceea ce nu înțeleg e de ce spre deosebire de restul zeilor ea ca "răsplată" a fost condamnată să își ducă existența în iad. Oricum la cum este aici și eu aș vrea să stau aici decât în rai unde trebuie să fac curat în urma lui Dumnezeu. Oricum am impresia că ceva lipsește și sper că mă poate ajuta. Din câte am înțeles se numește Anure și e o bătrână ce are cap de broască. Gabriel înghiți în sec și murmură niște scuze puerile și se făcu nevăzut așa de repede încât Emanuel nici nu avu timp să reacționeze. Văzând lașitatea de care dădu dovadă amicul său, hotărârea se instală cu desăvârșire în inima sa. Astfel încât atunci când intră în oraș simțea că arde, adrenalina împrăștiindu-se in corp. Nu dură mult și ajunse la un lac, se simțea ghidat ca și cum ar fi cunoscut locul. Totul în jurul său era atât de mecanic și acest lac era în contrast cu monotonia orașului. Bine, oricum se afla în Iad, deci nimic nu îl mai mira acum, însă lacul îl atrăgea într-un mod ce îl înnebunea aproape. O lună stranie apunea și răsărea, la câteva minute, însă doar deasupra lacului. Era mare si roșie, cu pete negricioase pe ea. Emanuel privea fermecat fenomenul până când fu întrerupt de o voce dulce feminină.

" Ești nou pe aici observ." iar el se întoarse grăbit spre sursa vocii. Era o femeie frumoasă, cu părul verde lung si ondulat ce era lăsat liber pe spate, ochii negrii complet și culoarea pielii o avea albă ca varul. Purta o rochie decupată, neagră, ce îi acoperea doar sânii și zona intimă și prezența ei era atât de impunătoare în ciuda vocii ce dacă se gândea mai bine întruchipa răul pur.

" Ei haide, nu exagera. Nu sunt atât de malefică pe cât par" auzi el și se sperie, pentru că persoana din fața lui nu își mișca buzele când vorbea.

" Da, îți citesc gândurile" se auzi din nou aceiași voce, urmată de un râs care îl făcu pe înger să înghețe. O furtună de gânduri îi schimonosi fața. "Ei haide Emanuel Isa, tu care nu te temi de Dumnezeu te temi acum de mine? O simplă făptură?" continua amuzată vocea ce răsuna în capul lui.

"Să înțeleg că știi deja ce doresc" îi replică Emanuel intrusei și își blocă gândurile mulțumindu-i lui Mihail pentru lucrurile ce l-a învățat, lăsând spațiu astfel încât interlocutoarea lui să poată răspunde. În acel moment, femeia de mai înainte dispăruse, rămânând în locul său o broască neobișnuit de mare, iar îngerul zâmbi victorios. "Deci tu erai, Anure! - regina fertilității care i-ai pus pe cap câteva zeci de copii lui Zeus pe cap să nu mai spun de restul zeilor. " Broasca orăcăi nervos de data asta umflându-i-se gușa mare și pielea i se umplu de pete mici și negre în care părea să fiarbă venin de cea mai înaltă calitate. Emanuel era conștient că are o singură șansă să calmeze semizeița astfel că miză totul pe o singură posibilitate. Zeii și semizeii au în comun un singur lucru. "Fie ce o fi" își zise. Se aplecă, o luă în mână și își uni buzele cu ale ei într-un sărut. Sărutul îl ustura, îl durea, îl amețea, îl înnebunea, dar prin acest gest Anure devenea a lui în cel mai violent mod cu putință. Într-un final, sărutul încetă. Blestemul se rupse iar Anure, era femeia de mai înainte doar, că era în brațele lui, amețită și complet dezbrăcată. Cu ochii întredeschiși și glasul scăzut murmură cu greutate "Cum de ai știut?" Emanuel zâmbi victorios și spuse "Ai fost suficient timp prădător, plus că puțină afecțiune nu strică nimănui."