File din anonimat

Un șirag de idei împletite.

Aceleași cuvinte se repetă în mintea mea într-o eternitate sceptică. Cuvinte amare, cuvinte ce au lăsat cicatrice imprimate pe suflet, nu în piele, măcar de aș fi scăpat doar cu asta.. atâtea planuri, gânduri și speranțe fărâmițate în zeci de mii de bucățele, bucățele care la rândul lor sunt călcate în picioare și prefăcute instantaneu în praf. Am rămas cu o mână de praf din tot ce crezusem a fi clădit într-o stabilitate indestructibilă. ce ironic. Nu am crezut niciodată să fiu apt de așa gânduri și sentimente. Sunt un amalgam de sentimente aparent. Simt zilnic același gol, nu în stomac, un hău în suflet. Bucăți rupte din mine, ce formează acum un gol ce zvăcneşte constant. Îmi cuprind inima în palme, sau mă rog, ce a mai rămas din ea și mă uit la ea îndelung, mirat de faptul că încă mai rezistă, încă mai bate sacadat acolo în cușca sa din pieptul meu. În cușca sa acoperita de spini ce parcă o străpung mai adânc pe zi ce trece, deși eu unul nu simt. Nu mai simt nimic.
Mă ascund sub anonimat ca o umbră, un nimeni, la fel ca cei pe lângă care treci în fiecare zi și despre care nu știi ce poartă în gând. Persoane care zâmbesc doar pentru simpla aparență, deși poate au gânduri mai grele decât își poate cineva imagina. Cât se poate exprima în cuvinte din toate acele gânduri? E ușor să presupui, e ușor să crezi, e greu să simți. E al dracu de greu să simți. E atât de neplăcut să fii presat la nesfârșit de aceleași chestii.. să se repete aceleași chestii ca într-un cerc. Să te minți pe tine însuși că nu îți pasă, și în acel moment să simți o pulsație a inimii, pulsație în semn de negare. De ce nu mă poți lăsa să mă detașez odată de chestia asta? În cazul ăsta,  am să continui să falsez o plăcere vagă, pe lângă plăcerea reală pe care mi-o mai oferă numai muzica și cafeaua. Singurele lucruri care mă mai smulg din lumea mea imaginară în care mă risipesc, o descompunere constantă căruia nu îi pot găsi un nume reprezentativ. Cedez încet subconștientului care face din mine o legumă și care mă seacă de toată vlaga rămasă. Sunt inconștient de atâtea chestii.. Mi-am călcat pe orgoliu, încălcând toate promisiunile pe care mi le-am impus mie. Mă simt de parcă m-aş mărunți singur în maini, ca pe o frunză uscată ce se spulberă instant și piere în bătaia vântului. De ce mă închid în mine? Poate fi din cauza faptului că am încercat opusul și m-am ales cu nimic? Am căutat, ca orice alt om, fericire. Am fost nespus de fericit, până când s-a stins dintr-o dată. O pană de curent care a stins toate simțămintele mele. Și, acolo în întuneric și singurătate, mintea a început să își pună întrebări. Sute de întrebări. Ce sunt? Care este scopul meu? La ce aspir? De ce mă zbat atât să ating ceva intangibil? Ce e cu mine? Încă o dată, de ce mă pierd așa aiurea printre gânduri, cu privirea în gol, reușind să mă rup de tot ce mă înconjoară de parcă nici nu ar exista? Ce sunt toate chestiile astea pe care le simt..și de ce le simt abia acum? Unde au fost ascunde atâția ani la rând, fără să știu de existența lor. O revoltă de gânduri adunate într-un șirag ca acelea de mărgele, dar pe care le port cu greu, ca pe un lanț împletit din zale de piatră. Nu îmi pot explica atâtea chestii, și mă macină atât de mult, atât de adânc, atât de intens.. Mă agăț de lucruri mărunte care îmi inspiră liniște. Pentru că de asta am nevoie cel mai mult: de liniște. Genul ăla de liniște în care te simți atât de neînsemnat, și totuși ești și totul în același timp. E un paradox inexplicabil. Înșir atâtea cuvinte în nonsens de parcă aș scrie un jurnal. Jurnalul amintirilor. Sau ceva asemănător, fiind strecurate pe aici și chestii pe care le simt în prezent.
Viața asta parcă e un dans delicat pe niște clape firave de pian, sau pe corzi de chitară foarte prost acordate, din moment ce ai parte mai mult de angoase decât de bucurii, sau cel puțin, așa se întâmplă în cazul meu. Din pricina cărui fapt resimt eu atâtea chestii acum? E oare vina ei? Poate că este asta, sau poate că altceva m-a făcut să deschid ochii mai larg și să am perspectivă asupra tuturor acestor date. Și totuși, de ce le înșir pe toate așa? Cu ce rămân dacă fac asta? Nu am nici cea mai mică idee, și totuși continui să fac asta. E ca un calmant administrat fix în momentul oportun, când s-a ivit durerea și ai nevoie urgență de ceva care să o elimine. Faptul că scriu chestiile astea nu șterge durerea, dar o estompează. Cel puțin pentru moment. Scriu de parcă rup câte un fir dintre gânduri, îl citesc în amănunt, apoi aștern aici tot ce am înțeles eu de acolo. Mă întreb ce ar rezulta dacă aș reuși cumva să împletesc toate firele acestea ale munții. Ce formă ar lua? Nu îmi place deloc să fiu așa. Fragmentat și incapabil să îmi explic sursa stărilor mele. De fapt, e unul dintre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult la mine. Și urăsc o grămadă de chestii, despre o grămadă de lucruri. Apreciez în schimb la fel de multe lucruri, lucruri de care dau dovadă tot mai rar oamenii astăzi. Simplitatea, pe care o admir, dar pe care o observ tot mai rar printre rândurile oamenilor. De ce încercăm să lasăm amprenta unei firi de care noi nu dăm totuși dovadă? De ce ne bucurăm atât de mult de atenția altora? De ce asta oferă pe moment o plăcere atât de gustoasă? De ce.. de ce.. de ce... Atâtea întrebări care încep cu acest "de ce" și la care nu găsesc un răspuns câtuși de puțin plauzibil.
Deși nu mă mai simt bine de mult timp printre oameni, îi înțeleg foarte ușor și îi citesc asemeni unei cărți larg deschise, de parcă am cunoscut toate tipologiile existentente. Sunt și eu la rândul meu la fel de ușor de citit ca și cei din jurul meu? Sau, mă înșel când cred că mă pricep la oameni și de fapt sunt atâtea controverse despre aceștia despre care eu nu am deloc habar? Cine poate știi.. Sunt oricum obișnuit cu aparențele. Și eu las aparența unui calm impenetrabil, pe când înăuntrul meu parcă este o scenă ce redă războaie seculare. O să trăiesc momentan cu această impresie, până la urmă, cu toții facem greșeli din care în final am putea învăța ceva. Asta doar dacă suntem conștienți de ele. Eu unul sunt destul de inconştient, drept pentru care repet aceleași greșeli în permanență. Chiar nu mă învăț niciodată? Nu realizez că multe dintre chestiile astea nu sunt făcute pentru mine? Și până la urmă, există ceva al meu? Adică, să știu că mă definește, că face parte din mine și că este complet al meu? Să nu fiu nevoit să împart această caracteristică cu nimeni? Ar trebui să scriu o carte.. o carte pe care să o public sub numele de "Întrebări tâmpite la care probabil că nu voi găsi răspuns. Niciodată". Voi scrie până când nu voi mai avea ce întrebări să îmi mai pun, ceea ce probabil îmi va lua mai mult de o viață. Și totuși, revenind la veșnicele întrebări, ce e viața? Are un sens propriu? Sau poate că viața e ceea ce vede fiecare dintre noi în ea.
Sunt așa de obosit.. obosit psihic. Probabil din cauza insomniilor de lungă durată care mi-au ținut mintea trează și constant activă. Fără nici măcar o pauză, deși am nevoie urgentă de un respiro. Ceva să mă rupă dintr-un șir neîntrerupt de dezamăgiri. Nu cred că cer mult deloc. Rar am cerut mai mult decât ce aveam nevoie, și asta pentru că am vrut să îmi satisfac câteva dintre plăcerile mele. Dar am înțeles de fiecare dată când mi s-a spus că nu se poate. Și totuși, ce am realizat trecând cu privirea peste atâtea chestii? Exact. Nu am realizat absolut nimic. De câte ori nu am spus că voi lăsa deoparte comportamentul ăsta delăsător, că voi reacționa și voi pune piciorul în prag de acum înainte. Și totuși, uite-mă aici, călcând încă o dată pe urmele acelorași greșeli. Același tip care trece cu vederea. Care tace și refuză măcar să își expună propriul punct de vedere. Mă simt de parcă aș fi o cauză pierdută. Nu îmi mai găsesc cuvintele, și mai rău decât atât, nu îmi mai găsesc nici gândurile de care atârn balansat cu atâta grijă. E tot ce am momentan. O minte ce scorneşte idei idioate, făcând să pară că știu ce fac și că mă pricep la asta. Amuzantă această ironie.
Mă hrănesc cu rămășițele amintirilor. A tot ce am îndurat, a tot ce m-a bucurat și a tot ce m-a aruncat în tristețe. De parcă aș răsfoi un catalog cu poze vechi și prăfuite luând fiecare pagină și dându-i foc, privind-o satisfăcut cum arde.. de parcă asta m-ar ajuta să trec peste.
Vorbesc cu mine. Vorbesc și tot vorbesc, și când îmi vine rândul să vorbesc tot eu, dornic să mă ajut, parcă mintea se debarasează de toate gândurile. Rămân mut, incapabil să scot măcar un sunet.  De ce tocmai acum... Cine să mă înțeleagă dacă nici măcar eu singur nu mă înțeleg? Sunt un volum de pagini nescrise și totuși, o mână de persoane m-au citit. M-au citit până la final. Și asta pentru că au fost curioși de ce sunt eu de fapt, ce ascund, în ciuda faptului că sunt rece în majoritatea timpului. M-au răsfoit o mână de oameni. O mână de oameni pe care îi pot numi într-adevăr prieteni.
Am amorțit din toate încheieturile, și nu găsesc o modalitate să îmi revin. Parcă aș fi putred. Parcă, așa tânăr cum sunt, am început să mă ofilesc.
Ce zace pe fundul sufletului? Ascuns, ca o comoară neprețuită. Ferit de orice privire indiscretă și de lumină? Am o imaginație debordantă, și nu îmi pot explica asta. Probabil fiind atâta timp închis în mine cu nimic altceva decât întrebări, m-a făcut să mă întreb mai mult. Deși tânjesc după răspunsuri, oare le-am căutat vreodată cu adevărat? Am făcut ceva pentru a mă înțelege? sau am zăcut mereu fără a fi conștient de asta.. Sunt mai debusolat decât am fost vreodată și parcă totul se afundă și mai mult într-o ceață deasă care parcă m-ar înghiți odată cu gândurile astea confuze.