PIANISTUL FĂRĂ DEGETE

C A P I T O L U L I

*versiune nouă

C A P I T O L U L I

̶  Compot de prune, dragule?

Dacă inimile ar putea cânta, ar avea glasul mamei. Chiar dacă uneori, inima cântă doar neliniști, glasul ei sună acum atât de duios, încât secundele goale de dinainte sunt aprinse de emoții care mă ajută să mă pregătesc pentru ce urmează. Timpul îmi adună emoțiile în entuziasm, dar și într-o teamă șoptită și fragilă. Am nevoie de teamă, altminteri încrederea cu care aș păși pe scenă s-ar putea preface în deziluzie.

Doar să-i mai aud glasul o dată, mă prefac surprins, îi dau de înțeles că nu am fost atent. Mama știe că atunci când îmi înalț sprâncenele, înseamnă că nu am priceput ceva.

Și repetă ce a spus, fără să se enerveze, fără să-și schimbe tonul:

̶  Dorești compot de prune, dragule?

Glasul ei alungă teama din sufletul meu împovărat, suflet în care se află înscris rostul meu pe lume, acela de a deveni cel mai mare pianist al Germaniei. Nu știu ce-și doresc în mod obișnuit copiii de 12 ani, poate să se facă brutari ca tații lor, să fie călători în jurul lumii sau doctori pentru a-i îngriji pe cei bolnavi, însă eu știu prea bine ce vreau, chiar dacă am o vârstă fragedă. Vreau să fiu mare. Vreau ca părinții mei să fie mândri de mine și eu să le pot mulțumi pe scenă, în aplauzele frenetice ale spectatorilor. Nu vreau să fiu doar bun, vreau să fiu excepțional.

Nici nu-mi dau seama că zâmbesc larg ca un tâmp, exact ca un puști (n-am negat niciodată că n-aș fi unul) și dau energic din cap, încuviințând. O urmăresc pe mama cum desface cu grijă capacul borcanului și umple paharul lunguieț aproape până la jumătate, deoarece nu vreau să risc să fac treaba mică chiar pe scenă.

Mama n-ar folosi niciodată cuvintele acestea. Ea se exprimă altfel, ca un adult. Eu nu am decât 12 ani, dar încerc pe cât posibil, să vorbesc asemenea lor.

Înșurubează înapoi capacul și-mi oferă paharul. Se văd urmele degetelor ei pe suprafața aburită. Mă uit înăuntru, la lichidul limpede. Miros o clipă și inspir mireasma de prune. Mă retrag într-un colț și iau o primă gură. Atât de familiar, și totuși atât de străin de mine acest loc.

Mă sprijin de colțul unei canapele și îl văd pe tatăl meu intrând în încăpere. Are chipul luminat de entuziasm. O caută o clipă pe mama cu privirea și când o găsește, abia își reține încântarea. O îmbrățișează scurt și îi întinde ceva. Cred că este o scrisoare. Cât timp ei sporovăiesc, mă refugiez în propriile-mi trăiri interioare, detașându-mă de exterior.

Rămân eu cu zbuciumatul meu suflet.

Am venit aici la teatrul Wallerhausen împreună cu părinții și cu profesorul meu de pian, domnul Danil Leverson. Noi nu suntem singurii evrei de aici. Mai sunt câteva familii, venite din diferite părți ale țării.

Noi suntem doar tolerați. Așa spune tata: „Nu suntem de aceeași sămânță cu ei. Ne hrănim din aceeași apă, dar sămânța lor e mai zdravănă. Nu suntem iubiți, nici bineveniți. Suntem doar tolerați. Dar până când?".

Îmi este greu să înțeleg de ce oamenii ne tratează cu dispreț, de parcă suntem niște monștri care poartă pe ei toate bolile posibile.

Îmi amintesc de o întâmplare, când eram puțin mai mic, iar eu și mama ne aflam la magazinul de peste stradă. Abia ce fusese deschis. Mama a spus să mergem seara, înainte de închidere, pentru a evita aglomerația. Am bănuit că voia, de fapt, să evite umilința publică. Ni se întâmplă des să avem parte de mustrări subtile batjocoritoare la adresa noastră.