PIANISTUL FĂRĂ DEGETE

C A P I T O L U L 2

C A P I T O L U L     2        

  Festivalul Clapelor, rostesc în taină, iar glasul meu lăuntric răsună în ecouri interminabile. Festivalul Clapelor, spun, și de data aceasta urlu cu fervoare și înlăuntrul meu tot universul se dedică celor două cuvinte, norii îngenunchează, bătrânii arbori fac plecăciuni, totul trăiește datorită celor două cuvinte. Festivalul Clapelor. Sunt singurul martor al propriei feerii. Sună atât de încântător.

E vremea mea, conștientizez prin toți porii. E timpul să pun în valoare zecile de ore de studiu alături de domnul Leverson. E timpul ca momentele în care mama ne aducea castroanele cu supă fierbinte pe care le refuzam din dorința de a continua să exersez, în pofida durerilor din degete să mă facă mai puternic.

Acum, însă, nu depinde totul doar de mine.

E vremea noastră, mă corectez și o privesc intens pe Frankel care arată emoționată, fragilă și adorabilă. Îi găsesc brațul încordat, ținut la spate. Tresare ușor și ochii ei mari și migdalați mă privesc atât de blânzi. Degetele mele le găsesc pe ale ei și se încolăcesc asemenea unor liane.

Un bărbat ne invită către scenă, dar stă după noi. Face câțiva pași înainte, se răsucește către public și aplaudă de două ori. El dă startul, căci imediat sala este cuprinsă de aplauze puternice. Sunetul e covârșitor. La început par aplauzele a câtorva zeci de persoane, dar, trepatat, zgomotul se întețește și se repede înspre noi ca un stol de păsări. Trece prin noi și ne amuțește.

Mă uit la Frankel și ea se uită la mine. Amândurora ne tremură buza de jos. Zâmbim și ea se străduiește să-mi spună ceva:

- Nu te comporta ca un nătăfleț.

Cuvintele ei mă fac să râd. E doar o bolborosire care trece repede. Frankel face primii pași și trebuie să iau o gură mare de oxigen pentru a putea sta pe picioare. Oare câți oameni sunt...

Cu fiecare centimetru parcurs simt cum pantofii mi se umplu cu plumb. E din ce în ce mai greu să-mi ridic picioarele de pe podeaua de lemn acoperit cu un covor catifelat, de un roșu întunecat. Încerc să privesc drept, la felul țanțoș în care merge partenera mea.

Mă lovesc foarte ușor de Frankel, poziționați în centrul scenei. Aplauzele sunt puternice, asurzitoare, îmi rănesc ființa, dar nu din cauza aceasta sunt neliniștit, ci din cauza lor.

Sala e imensă. Sau poate că imensă este puțin spus. Pe podea sunt cu siguranță câteva sute de locuri, fotolii din piele pe care stau oameni înveșmântați în paltoane lungi și scumpe, femeile au coafuri sofisticate și bijuteriile sclipesc în semiîntuneric. De-o parte și alta a încăperii sunt piloni care au un aspect grecesc, sunt mulți la număr, nu îi pot număra. Poate o duzină. Toți acești piloni încadrează alte mici încăperi cu oameni care arată și mai bogați și mai rafinați decât ceilalți. Ca o elită supremă. Deasupra, unde ar trebui să fie tavanul sunt gradene în formă de semilună, două la număr, cu marginile care au încustrate diferite modele elaborate, iar din loc în loc sunt aplicate beculețe care luminează, când roșu, când un galben-auriu, când un azuriu intens.

Toți acești oameni sunt în picioare și ne privesc pe amândoi. Mă dor ochii atunci când încerc să-i caut cu privirea pe părinții mei și pe domnul Leverson. Nu-mi este cu putință să disting chipurile lor în această înlănțuire confuză de alte sute de chipuri.