Trebuia sa fie un monstru marin... De ce sunt intotdeauna monstrii marini? M-am intrebat asta in timp ce uriasa creatura isi infiltra tentaculele printre crapaturile stancilor in spatele carora ma ascunsesem. Monstrul cu care ma confruntam era o caracatita uriasa a carei gura, de marimea unui om, era dotata cu niste colti de marimea capului meu situati circular in mai multe straturi. Planul fusese simplu, dupa un studiu indelungat asupra modului in care creatura se hranea ajunsesem la concluzia ca daca i-as fi atacat ochii luandu-i capacitatea de a vedea, creatura ar fi devenit extrem de derutata si as fi avut ocazia sa o rapun. Normal ca lucrurile au decurs cu totul diferit. Caracatita si-a incolacit tentaculele in jurul mini-submarinului meu iar peretii de metal nu putusera face face presiunii si cedasera. Aveam resurse restranse de oxigen iar sansele mele de supravietuire erau minime.
- Si ai murit unchiule?
- Da, micutule, am murit, imi raspunse unchiul meu, probabil cel mai mare vanator de creaturi al tuturor timpurilor, razand. Aveam pe atunci 6 ani si ascultam stupefiat povestea celei mai recente aventuri ale unchiului meu.
Toti cei prezenti zambira iar tatal meu imi facu semn sa tac pentru a-l lasa pe unchiul meu sa-si termine relatarea.
Dupa cum spuneam, continua acesta, caracatita avea avantajul insa sangele rece nu m-a abandonat nici in acel moment. Am legat doua stanci cu carligul meu de otel iar cand creatura a vrut sa treaca printre ele pentru a ajunge la mine, a intalnit carligul care, cu ajutorul fortei colosale a monstruozitatii, a daramat stancile care au cazut cu varful chiar in ochii urmaritorului meu. Creatura a scos un geamat de furie si durere dupa care a inceput sa loveasca apa cu toate cele opt tentacule gigantice. In pornirea ei nestapanita a lovit numerosi corali care i-au penetrat pielea si ventuzele cauzand pierderea unei mari cantitati de sange. Slabita, caracatita a cazut pe fundul oceanului iar eu i-am curmat suferinta cu o lovitura de harpon.
In camera in care ne aflam izbucnira aplauzele si laudele la adresa curajului si calmitatii cu care unchiul meu facuse fata situatiei.
- Se pare ca esti intr-adevar cel mai mare vanator de creaturi al tuturor timpurilor, spuse tatal meu.
- Sa nu exageram Damian, ma multumesc si cu titlul de cel mai bun vanator al prezentului avand in vedere cat de mult am muncit pentru a te depasi. Sunt sigur ca in viitorul apropiat cineva se va gasi sa-mi conteste acest titlu, poate chiar fiul tau, are toate calitatile necesare pentru a fi urmatorul mare vanator al familiei.
- Nu stiu ce sa zic frate, cred ca meseria asta e mult prea periculoasa pentru el, nu ar rezista nici doua runde cu un mistret irlandez, raspunse tatal meu.
- Are 6 ani pentru numele lui Dumnezeu, si deja stie pe de rost enciclopedia ce cuprinde toate speciile de creaturi cunoscute la momentul actual. Eu cred ca va fi perfect pentru viitorul ce-i este sortit. Unchiul meu se uita la mine increzator iar asta ma facea sa ma simt mandru desi nu aveam nici cea mai mica idee despre ce discutau cei doi.
Incepand cu varsta de 11 ani parintii mei au fost de acord sa fac parte din aventurile lor, ei renuntasera la a mai vana creaturi si isi ocupau timpul cu explorarea speciilor pasnice sau descoperirea unor noi specii de creaturi iar acum si eu faceam parte din aceasta echipa, lucru care ma facea extrem de fericit. Pana in acea zi...
