Refulat

III

Se crapa de ziua iar noi ne aflam la intrarea acelei pesteri imense care se casca in fata noastra ca o gura de dragon. Micile noastre lanterne pareau inutile uitandu-te la haul intunecat si misterios. Aveam rucsacul in spate si ii asteptam pe tata si pe mama care cautau ceva. Dupa drumul acela de aproape o zi aveam sa coboram aproape 100 de kilometrii prin gaura aia. Pana la urma tot in Iad ne intorceam. Si inca pe  un drum groaznic de lung si obositor. Iar bateriile pe care le aveam nu ne puteau ajuta mai mult de 18 ore. Cu alte cuvinte, aveam o singura sansa sa nimerim drumul corect: daca ne rataceam, nu mai avem lumina suficient timp.

Chiar daca in general sunt adevarate labirinturi, Gurile Iadului nu sunt un drum greu pentru un demon obisnuit cu calatoriile "peste granita". Simti atractia, un sentiment ca te indrepti in directia buna. Nici un demon nu este orb in privinta asta, insa e ceva vag si poti fi derutat usor. Viceversa, un om care din intamplare se afla aici nu va gasi niciodata celalalt capat nici macar din greseala. Mai ales daca esti pierdut intr-o pestera, nu vei alege coridorul care iti provoaca neincredere.

-Hai Davon, am terminat. Esti gata? m-a intrebat mama.

-Mmm, nu. Dar oricum nu am de ales...

                                                                                     * * *

Pe masura ce notele muzicale curgeau domol, si eu deveneam din ce in ce mai constienta de materialul moale ce imi mangaia obrazul. Stiam melodia si imi placea foarte mult dar nu imi puteam aduce aminte cum se numea. Mai presus de toate imi placea vocea. Era calda si in momentul acela mi se parea ca se potriveste mai bine piesei decat vocea de pe original. Insa, dupa ce ultimul vers a fost rostit, am inceput sa imi dau seama de o durere ascutita ce imi pulsa in varful capului. Ca un reflex, mi-am deschis ochii imediat si am tresarit. El nu si-a mutat privirea de pe telefonul la care butona plictisit si la care se pare ca asculta muzica prin casti. Asta mi-a dat ragazul sa il studiez pentru cateva secunde, insa prea scurte. M-au izbit din prima ochii lui, unul mov intens si unul caprui. In secunda urmatoare s-au oprit brusc asupra mea. Mi-am mutat imediat privirea spre tenisii lui, rugandu-ma ca nu creada ca ma holbam la el.

-Te simti mai bine? a sunat vocea aceea.

-Cred, am dat eu un raspuns jalnic cu ochii inca atintiti asupra sireturilor albastre. M-am ridicat in fund, gest care mi-a provocat mai multa ameteala decat ma asteptam.

-Ho, unde te grabesti? Nu pierzi nici un tren, stai acolo intinsa.

-Nu, mi-e bine asa, m-am incapatanat.

Mi-am luat 2 secunde pentru a ma uita in jur. Nori galbui se rostogoleau deasupra muntilor innegriti si stancilor masive ce rasareau din tarana peste tot in jurul meu. Jos, intr-o vale, un mic sat isi intindea panglicile de fum spre cer. Era exact asa cum imi aminteam. Doar mai pustiu. Unde erau toate vietatile acelea care pareau sa misune pretutindeni?

M-am asezat in pozitie turceasca, la fel ca el, si i-am cules hanoracul de pe jos. Am dat sa-l scutur putin dar el mi l-a luat si l-a aruncat langa el.

-Da-l dracu', oricum nu-i al meu. Important e daca esti bine sau nu, mai aveam un pic si credeam ca esti in coma.

-Sunt destul de ok... nu stiu, ma doare capul ingrozitor.

Mi-am pus mana pe zona din care parea sa vina durerea dar din fericire nu sangeram. Nu foarte departe s-a auzit un falfait, iar dupa un minut un al doilea baiat a aparut de dupa una dintre stanci. Era la bustul gol.

-Printesico, tu esti? Bine ca ai venit si tu dupa 2000 de ani, a strigat sarcastic cel de langa mine.

-Da, draga. Esti singur cu o fata frumoasa si tie ti-e dor de mine? Stiam eu ca ma iubesti si nu vrei sa recunosti!