Lunetistul

Capitolul 1- Sediul

     Ultima discuție cu mama mi-a stricat si mai rău cheful de viață. Îmi era de ajuns că trebuia să merg la sediu, nu mai aveam nevoie și de o ceartă cu mama. Câteodată nu o înțeleg. Știe foarte bine că nu putem să purtăm o discuție fără să ne certăm, mai ales când  Pete este menționat. E conștientă că nu o să îl accept niciodată ca și tată al meu, oricât de mult ar însemna el pentru mama.

     Numai gândul că o să merg la sediu îmi facea greață. Încercam pe cât de mult posibil să evit acel loc. Toată lumea parcă încearcă să mă provoace și nu au fost puține dățile în care am răspuns provocărilor. Mi-am avertizat angajatorul că următoarea dată când o să mai aud vreo remarcă la adresa mea, nu o să mă mai stăpânesc.

     Drumul până la sediu a fost liniștit. Am fost acompaniat de muzica radioului ce m-a relaxat. După ce am gonit pe străzile orașului, am intrat pe un drum de țară, imediat după ieșirea din oraș. Copacii sălbatici și buruienile ce crescuseră în voie nu îmi permiteau să văd decât în față, drumul plin de gropi mă forța să micșorez viteza. După câteva minute am ajuns la intrarea micului orășel părăsit. L-am traversat privind zecile de clădiri dărăpănate ce îmi erau atât de cunoscute. Cunoșteam locul ca în palmă. Știam toate clădirile și toate străzile. Îmi era imposibil să mă pierd. Când marea fabrică începu să se arate, toată relaxarea oferită de locurile atât de liniștitoare ce mă înconjurau se risipi, fiind înlocuită de neliniștea viitoarelor evenimente.

     Mi-am parcat mașina în spatele fabricii și am intrat pe ușa din spate. Dacă nu aș fi știut cât de locuită este fabrica, aș fi crezut că este părăsită, exact ca restul clădirilor din jurul său. Liniștea sinistră, lumina slabă, zecile de cutii goale aruncate întâmplător pe jos și stratul gros de praf ce acoperea totul, ofereau masca perfectă pentru ce se întâmpla de fapt acolo. Singurul detaliu din cameră ce ieșea în evidență era ușă de metal din cel mai îndepărtat colț al fabricii. Ușă arată ca și nouă, singurul detaliu mărunt ce surpa masca întregii locații.

     Am apăsat pe butonul roșu de lângă ușă și am așteptat liftul să vină. Linistea fusese spartă de un sunetul asurzitor. Un mic grup de angajați ai sediului veneau râzând spre lift, însă toți se opriră în loc când mă văzuseră și toți tăcură din gură. Erau clar niște inițiați și auziseră zvonurile despre mine. Unul mai curios, din spatele grupului, ieși în fața și îmi aruncă un zâmbet superior, menit să mă sperie. Cu un par șaten bine aranjat și un corp bine lucrat, cu ochi căprui ce ieșeau în evidență, își făcu agitat loc printre prietenii săi.

— Tu trebuie să fi Max, am dreptate?

     Alesesem să îl ignor și să aștept în continuare liftul. Oare ce îl ținea să ajungă? Zâmbetul tipului pieri încet când văzu că îl ignoram. Făcu încă un pas în față și vorbi mai tare.

— Tu ești Max Maddox?

     Fața lui se înroșise și începu să respire rapid. Îi aruncasem o privire și apoi mă întorsesem spre ușă liftului ce părea să nu mai vină. Nervos, tipul veni lângă mine și încercă să mă apuce de geacă, însă fusesem mai rapid decât el și îl prinsesem eu de braț. L-am tras brusc și el a căzut. Se ridică repede în picioare și se avântă, cu curaj, iar spre mine. Tot ce am făcut a fost să mă dau un pas mai în spate și să întind un picior în față. El căzu și se rostogoli de câteva ori. Mici chicote se auziră dinspre micul grup de băieți ce asistă la umilirea tipului. Unul dintre ei se oferi să îl ajute să se ridice, dar el se ridică singur și se întoarse iar spre mine. Încerca să îmi dea un pumn dar mă ferisem la timp. Îl prinsese de umar și îl trăsesem spre mine și îl lovisem cu genunchiul în burtă. Se împletici puțin și apoi veni iar să mă lovească, de data asta cu o lovitură de tibie. Îl prinsesem de picior și îl răsucisem făcându-l să cadă iar. Plictisit de acea ,, luptă", m-am aplecat puțin spre el și i-am spus: