Lunetistul

Capitolul 2

      Paharul de cafea ce stătea liniștit în suportul său începu să se cutremure imediat ce intrasem pe drumul de tară spre sediu. Nu îmi vine să cred că fac asta, dar tocmai mă îndrept spre prima lecție cu primul (și ultimul) meu invătăcel.

      Am luat paharul și am luat o gură din cafeaua tare. Gustul puternic îmi trimise un val de energie prin tot corpul. În fața mea soarele își făcea timid loc pe cer, albastrul întunecat fiind înlocuit încet, încet de portocaliu șters. Câteva stele încă mai stăteau pierdute pe cer, însă lumina lor devenea din ce în ce mai slabă. Fără să îmi dau seama, deja ajunsesem la sediu, răsăritul furându-mi toată atenția.

      Am coborât din masină și m-am dus cu pași mari spre sediu. Am mers liniștit pană în sala de antrenament și m-am oprit în fața ușii, închizând-o după mine. Micul meu ucenic se întindea în mijlocul sălii. Fără să fac vreun zgomot m-am ascuns după unul dintre stâlpii de susținere ai camerei și am așteptat câteva secunde pentru a-i vedea reacția.

      Când eram sigur că nu îmi simțise prezentă, am scos micul cuțit din buzunar și l-am aruncat înspre el. Lamă cuțitului a trecut periculos de aproape de capul său, lansând în urmă doar o mică zgarietură pe obrazul său. Deja a picat primul test, sper să nu le pice și pe restul.

—Ce dracu a fost aia?! De ce ai aruncat cu un cuțit în mine? strigă speriat puștiul, ce acum se uita nervos la mine.

      Fără să îi răspund, am trecut pe langă el și m-am dus spre greutăti. Le-am luat pe cele pentru încheieturi și cele pentru glezne. Le-am cantărit rapid în mană, pentru a vedea dacă sunt cele potrivite, și i le-am aruncat în brațe puștiului. S-a dat câțiva păși în spate când a prins greutătile și apoi s-a uitat la mine întrebător.

—Ce ar trebui să fac cu astea?

      Întrebarea lui stupidă aproape că mă scoase din sărite. E chiar atât de greu de cap? Ce ai putea să faci cu greutătile de alergare?

—Să ți le pui că și cercei și să începi să dansezi, ce altceva ai putea face cu ele?

      Fața mea inexpresivă îl induse și mai tare în eroare. Este fiul unui mare lunetist și are un corp destul de lucrat, ai crede că știe cum arată și cum se folosesc niște greutăti pentru alergat. Corpul foarte dezvoltat pentru vârstă lui îmi dădu de bănuit că face sport, dar se pare că m-am înșelat. Tăcerea se așternuse între noi, iar micul ucenic nu părea să se simtă în largul său. Înainte să îi răspund, un oftat îmi scapă printre buze.

—Puneți-le în jurul încheieturilor și al gleznelor și dăi drumul la alergat, ai de făcut 30 de ture.

      Se încruntă și își ingustă ochii după ce îmi auzi răspunsul, o mică cută formându-se între sprâncenele sale. Și-a pus în tăcere greutătile și a început să alerge. După primele cinci ture deja transpira și gâfâia. Am răspunsul și pentru testul ăsta. I-am strigăt să se oprească și să vină la mine. În drum spre mine și-a dat jos greutătile pentru alergat și le-a aruncat neglijent langă celelalte greutăti. Privirea mea serioasă și nervoasă îl făcu să se oprească în loc.