Dă-mi o şansă.

Capitolul 1

Stau în fața uşii de lemn de 15 minute şi mă holbez la tăblița pe care scrie îngroşat "Doctor Psiholog Daiana Idolf" da sunt la psiholog, de ce? Pentru că au revenit crizele, în fiecare noapte mă trezesc plângând şi nu de asta am venit pentru că sunt obişnuită cu plânsul, am venit deoarece timp de 3 zile mă trezesc cu un cuțit sau foarfecă în mână şi sinceră să fiu mie cam frică de asta şi dacă mă gândesc mai bine nu ar mai trebuie să stau ca proasta şi să mă uit la uşă ca la felul 2 ... Îmi fac curaj într-un tărziu şi ciocăn de două ori în uşa de lemn imaculat de brad, dincolo de uşă se aude un "Intră" calm, deschid uşa atât de încet încât nici câini nu cred că ar auzio, înăuntru văd o femeie cam de 30-35 de ani, blondă şi cu trăsăuri foarte frumoase şi cu 2 ochi superbi şi mă întreb de ce oare bărbați nu stau la coadă doar să o vadă? Mă uit la ea şi aştept să zică ceva, trec 5 minute în care ne studiem una pe alta, o cunosc de ceva timp şi pot să spun că mie prietenă am râs împreună, am vorbit despre viețile noastre şi chiar am ieşit de câteva ori la cafea. Aceasta se mai uită odată la mine şi rosteşte calm:

-Aşeazăte, te rog. Spune aceasta imediat când ma văzut că nu făceam nici o mişcare.

-Mulțumesc...spun eu timidă

-Presupun că ai venit din cauza problemei tale, nu?

-Da.

-Ok, atunci hai să ne aşezam pe canapea şi să începem ce avem de făcut. Zice şi îmi arată canapeaua neagră de piele pe care nu am observat-o.

Mă aşez pe spate admirând încăperea, nu e cum mă aşteptam, e chiar frumoasă, toată camera e alb-negru până şi draperiile erau albe cu imprimeu negru înafară de o ramă maro în care se afla o femeie tânără cu un tigru în lesă, ia stai e... cine cred eu? O, doamne! Chiar ea e! Femeia din fața mea era fotomodel?! Nu că nu ar avea corp de aşa ceva dacă mă uit mai bine arată chiar mai bine ca mine, corpul ei ca o clepsidră frumos conturat se vede prin halatul ei descheiat şi picioarele ei sunt absolut...perfecte. Îmi revin din gânduri atunci când Doamna Dr. Daiana mă atinge uşor cu mâna ei fină şi acum am obesrvat că mă văzuse că o analizez din cap până-n picioare şi mă ruşinez imediat lăsând capul în jos.

-Bănuiesc că ai văzut poza... zice aceasta puțin tristă

-Da, scuze nu am vrut să...

-Nu face nimic, e demult şi nu e ceva cu care să mă mândresc.

-Dar...sunteți atât de...wow!

-Mersi. Hai să trecem la lucruri mai importante şi să lăsăm trecutul meu dezastruos, ok?

-Bine.

-Bun...deci de când te trezeşti plângând?

-Din totdeauna, înainte nu plângeam chiar aşa des, dar acum ceva sa schimbat asta şi faptul că mă trezesc cu diferite obiecte ascuțite în mână.

-Până aici nu e ceva ce nu aş şti...ce ar fi să îmi povesteşti ce sa întâmplat sau motivul de care plângi. Îmi zice cu un ton blând aşa cum face de fiecare dată

-De mică plâng mai exact de când aveam 3 ani am coşmaruri de când el...el...a...plecat. zic sfâşiată şi îmi simt ochii împăiejeniți şi parcă lacrimile dă să cadă ca o cascadă.

-Continuă, e în regulă...

-Apoi ea sa dus să muncească pentru a lua o casă în care să locuim şi totul sa dus de râpă... la venirea lui adică a tatălui meu, am fost fericită până când sa apucat de băutură şi începea să ne bată dar sa schimbat atunci când mama a venit cu o fetiță acasă...atunci am crezut că am o scăpare de la atâta chin dar mam înşelat şi uite-mă aici.