Angel With A Shotgun

Atunci când durerea este cea care te descrie, nu mai rămâne nimic uman în tine. Lacrimile încep să facă parte din viaţa ta iar zâmbetul este doar un mit, ceva ce nu îţi va mai aparţine niciodată. Ştii că nu vei mai fii fericită, ştii că tot ce ai acum este doar iluzia a tot ce a fost odată dar nu încetezi să speri. “Speranţa moare ultima”. Asta este tot ce ţi se spune în ultima vreme dar ei nu înţeleg. Ei nu ştiu ce este aia suferinţă, ei au familie, au bani, sunt fericiţi.

-Mergi naibii mai încet, spuse Lydia

-Acum te-a apucat cuminţenia?

-Nu, nu m-a apucat, dar nu cred că vrei să ne trezim în şanţ

-Aida, Lydia are dreptate. Nu vrem încă să murim, spuse Briana

-Spuse fata cea bună. Lăsaţi-mă vă rog, stiu eu ce fac. Eu sunt la volan, nu voi.

Uneori cred ca Briana are dreptate. Ea este cea care ne păstrează pe mine şi pe Lydia în siguranţă. Ele mă ajută, ele sunt lângă mine mereu, ele au fost familia mea de când am rămas singură. Un accident de maşină, asta a fost ceea ce mi-a spulberat familia. Tata avea mania vitezei pe care se pare că am moştenit-o. De atunci, tot ce era uman în mine, a dispărut. Nu mai suport să fiu înconjurată de atâţia oameni care mă compătimesc. Eu, lor, le provoc doar milă şi nu suport asta. De Lydia mă leagă suferinţa. Ca şi mine, a trecut prin multe iar asta ne-a adus în aceeaşi casă, împreună. Pe Briana am cunoscut-o în timp ce mă plimbam prin ploaie, exact la o săptămână după ce părinţii mei s-au dus.

-Ce dracu ai făcut?

Mâinile îmi înţepeniseră pe volan. Am făcut-o. Am făcut lucrul de care mi-a fost frică mereu, am lovit o maşină. Am ieşit afară şi în faţa noastră stăteau 3 băieţi care aveau chef de glume.

-Uuu, puicuţe la orizont

-Ce naiba te apucă copile? Zise Lydia.

-Eu copil? Tu fetiţo, mă confunzi. Nu noi suntem cei care ne-au tras un şut în fund

-Aş fi vrut din tot sufletul să fac asta. Să îţi trag un şut în fund la propriu.

-Şi pe voi vă cheamă...

-Mama acasă.

-Încântat de cunoştinţă...heeei, tu tocmai ai făcut mişto de mine?

-Da frezatule. Şi ai face bine să îţi mişti fundul pentru că altfel s-ar putea să te trezeşti cu un pantof în cap. Şi nu ai vrea asta, zise Lydia

În faţa mea stătea un tip extrem de atrăgător. Ochii de un verde ca smaraldul m-au lăsat fără cuvinte iar asta se întâmplă cam rar. Nu, nu se poate întâmpla asta. Iubirea nu e pentru mine. Eu nu merit iubire, eu merit doar suferinţă ceea ce de fapt am primit până acum. Toţi şi-au bătut joc de mine, absolut toţi.

-Şi, cum facem cu plata? Zise un băiat blond, la care Briana se tot holba de ceva timp.

-Cum facem cu ce? Tu îţi baţi joc de mine? Te aştepţi să îţi plătesc ceva?

-Ironii, ironii şi iar ironii. Cine te crezi tu? Prinţesa Angliei?

Asta mă duruse. Simţeam cum lacrimile îmi inunda ochii dar nu am lasat să se întâmple asta. Ajunge cât am plâns pentru toţi fraierii. Am jurat că nu o să mă mai îndrăgostesc niciodată şi nu o să mă mai las călcată în picioare de niciun băiat.

-Dar, Aida, trebuie să mergem la un service să le plătim reparaţia, zise Briana

-Tu râzi de mine? Las-o baltă fato. Lyia, Briana, urcaţi în maşină. Mă ocup eu de asta.

-Dar...

-Haide Briana, Aida are dreptate. Urcă.

-Şi acum, voi. Nu vă aşteptaţi să vă plătesc ceva. Mai bine v-aţi urca în maşină şi v-aţi duce pe drumul vostru.

Un zâmbet de satisfacţie îi apăru tipului cu ochii verzi pe faţă.

-Şi tu ce dracu râzi?

-Eu? Râd?

-Nu tu frezatule, păluga asta.

-Eu pălugă? Te rog ghotico, eu sunt perfect.

Am hotărât să nu îmi mai pierd timpul cu toţi incompetenţii şi am urcat la volan. În următoarea clipă am înţeles de ce râdea păluga.