Angel With A Shotgun

Capitolul 5

Pe drum Briana era foarte entuziasmată, nu a tăcut nici un minut iar eu şi Lydia doar stăteam în linişte şi o ascultam. Acum eram sigură că acel Niall îi atrăsese atenţia dar îmi era frică pentru ea. Ar fi putut primi un refuz din partea lui şi asta nu îmi plăcea. Dacă acel Niall avea să o rănească, îl voi răni şi eu dar fizic.

-Ştiţi, aş vrea să aflu mai multe despre Niall, zise Briana cu un zâmbet larg pe faţă.

-Niall în sus, Niall în jos. Altceva nu avem de vorbit, decât despre Niall.

-Haide Lydia, am observat că Zayn ţi-a cam înmuiat picioarele.

-Cine? Cred că nu ai văzut bine. Haide Aida, ne grăbim şi noi puţin?

Din nou orgoliul Lydiei mă făcea să zâmbesc. Briana avea dreptate, Zayn îi atrăgea atenţia Lydiei iar ea făcea tot posibilul să ne arate că nu era aşa. Dar cum rămânea cu Harry? Harry mă atrăgea puţin. Azi, pentru prima oară când i-am putut vedea ochii clar, mi se înmuiaseră picioarele iar asta nu era bine. Încă nu ştiam dacă mâine seară aveam să mergem în club dar ştiam că mi-aş fi dorit asta. Ar fi durat ceva să o conving pe Lydia dar o puteam face.

Odată ajunse acasă, pentru prima oară în ultima lună, fiecare dintre noi s-a dus în camera ei. Până acum dormeam împreună, râdeam, ne uitam la filme şi ascultam muzică. În seara asta însă, eram foarte obosite si derutate. Mi-am luat mp3-ul de pe birou şi m-am aşezat în pat cu căştile în urechi şi volumul dat la maxim. Tot ce se întâmplase în seara asta mi se derula acum în cap. Imaginea perfectă a starului care apăruse în viaţa mea, figura lui perversă în momentul în care mă privea în faţa maşinii, sclipirea ochilor când îmi vorbea despre invitaţia în club, toate acestea mă făceau să cred că e perfect. În câteva minute realizasem ca nu va fii niciodată nimic între mine şi el pentru că el e doar o vedetă care nu s-ar uita niciodată la mine şi nu ar ieşi cu mine nici într-o mie de ani. Printre gânduri mi se strecură un ciocănit care mă făcu să tresar speriată, căştile mp3-ului căzându-mi din urechi.

-Intră.

În uşă apăru Lydia cu o expresie de ezitare.

-Pot să vorbesc ceva cu tine?

-Da, normal. Ce s-a întâmplat?

-E vorba de ceea ce s-a întâmplat azi. Eu nu ştiu ce să mai cred. Sunt total confuză, în ceaţă, spune-i cum vrei numai ajută-mă cu un sfat. Crezi că…încep să simt ceva pentru Zayn?

Un zâmbet necontrolat îmi apăru pe faţă. Faptul că Lydia venise să vorbească cu mine mă făcea să cred că îi sunt cea mai bună prietenă iar asta îmi făcea inima să radieze de fericire

-Cred că…

Vorbele îmi fuseseră întrerupte de un alt ciocănit. În noaptea asta eram psihologul lor din câte puteam observa.

-Dacă vă deranjez, pot să…

-Ce vorbă e asta, Bri? Intră.

-Voiam să vorbesc ceva cu Aida dar dacă eşti şi tu Lydia…

-Te deranjează că sunt şi eu aici? Şi eu am venit cu o problemă la Aida dar cred că amândouă avem aceeaşi problemă, zise Lydia zâmbind

-Amântrei.

Lydia şi Briana îşi fixaseră privirea dezorientată pe mine.O zisesem. Recunoscusem indirect că Harry Styles îmi sucise minţile în doar câteva ore.

-Adică şi tu…

-Da, şi eu.

-Ce ne facem? Adică, voi realizaţi că ei sunt doar nişte staruri şi că nu o să ne ia niciodată în serios, nu? Întrebă Lydia cu seriozitate.

-Eu nu sunt de aceeaşi părere. Niall mi se pare innocent iar Harry şi Zayn, chiar dacă sunt mai tupeişti sunt sigură că sunt nişte băieţi minunaţi, se vede asta, zise Briana.

- Voi îmi cunoaşteţi povestea şi ştiţi că îmi e extreme de greu să mă…nu o pot zice, îmi pare rău.

-Spune-o Lydia. Doar spune-o.

.Să mă îndrăgostesc din nou.

-Ai de gând să rămâi fată bătrână, la o mănăstire? Întrebă Briana cu un ton amuzat în glas.

-Nu am chef de glume.

-Nici eu dar cred că Briana are dreptate. Eu zic să ieşim mâine cu ei, până la urmă ce se poate întâmpla?

-Nu, nu şi nu. Nu vreau să fac asta.

-Lydia, eşti prea încăpăţânată, e doar o ieşire, ce naiba? Asta nu înseamnă că o să ne pună inelul de logodnă pe deget, zic eu radicand puţin tonul.

-Dar…

-Putem încerca, bine?Nu mai spune “nu” din prima. Până la urmă o să ne distrăm, veţi vedea.

-Cred că ai dreptate. Bine, mâine la zece vom fi în faţa casei lor ciocănind la uşă şi luându-i pe sus la o întâlnire, dacă se poate spune aşa.

- Asta e Lydia pe care o ştim şi o iubim, spunse Briana îmbrăţişând-o strâns pe Lydia.

Imaginea pe care o priveam acum îmi amintea de familia mea. Familia pe care nu am mai avut-o de la 10 ani. Îmi era aşa dor de mama, voiam să fie acum lângă mine, să îi pot simţi căldura şi să mă ajute cu problema asta. Mama...fiinţa pe care nu o voi putea uita vreodată. Ea s-a ridicat sus printr-o greseală. Eu trebuia să fiu acum acolo sus, nu ea. Ea trebuia să fie acum acasă având grijă de fratele meu şi de tata. Din păcate toti trei s-au dus acum iar mie mi-au rămas ele două. Ele sunt singura mea sursă pe fericire. Dacă nu ar fi fost ele să îmi ridice moralul după fiecare despărţire suferită, acum eram de mult într-o încăpere complet vopsită în alb, zbătându-ă într-o cămaşă de forţă. O lacrimă stătea să cadă pe chipul meu dar mi-am dus repede mâna la ochi pentru ca ele să nu observe asta. Erau prea fericite şi aşa aş fi vrut să le văd mereu.

-Deci acum că am lămurit asta, haideţi la culcare, mâine o să fie o zi lungă.

-Aida...plouă. Putem dormi împreună? Întrebă Briana.

Întrebarea Brianei mă dusese fără să vreau cu gândul la fratele meu.Când ploua, mereu venea să doarmă cu mine pentru că îi era fricaă de tunete. Îmi era extrem de dor de momentele în care îl speriam spunându-i că este cineva la geam iar el mă strângea tare în braţe spunându-mi: “Dacă dorm cu tine, nu îmi e frică. Tu eşti modelul meu.” Mi-am alungat toate gândurile înainte ca lacrimile să îmi inunde ochii precum ploaia rece inundă porţiunea din faţa uşii,aş fi simţit că vreau să ies pe poartă dar balta mă împiedica.

-La ce te gândeşti Aida? Mă întrebă Lydia vizibil surprinsă de privirea mea aruncată în gol.

-Prostii, nu mă găndesc la nimic important. Acum suntem toate trei prea obosite pentru poveşti. Vă povestesc mâine.

-Promiţi?

-Când v-am minţit eu pe voi?

- Bine atunci, la culcare cu noi.

De cele mai multe ori, pentru mine noaptea este un prilej bun de a reflecta tot ce mi se întâmpla peste zi. De data aceasta nu era aşa. Ploaia era sunetul de fundal care mă relaxa atât de tare încât în momentul acesta, tot ce îmi doream era să pot aluneca în lumea viselor şi să parcurg tărâmuri infinite iar a doua zi să o iau de la capăt. Dimineaţa…