Angel With A Shotgun

Capitolul 2

Farul din dreapta al maşinii mele era spart. Lydia se uita la mine cu o expresie neutră, de parcă ar fi ştiut ce aveam să fac.

-Stai. Vin cu tine, spuse Lydia

-Vin şi eu cu voi.

-Nu, Briana. Stai în maşină. Ai grija de ea, nu lăsa pe nimeni să intre până rezolvăm noi toată treaba asta.

Ieşim din maşină cu un calm aproape enervant şi ne plasăm în faţa celor 2 maimuţoi. Al treilea era în maşină, cu un zâmbet de satisfacţie uriaş pe faţă. Nu ştiu ce simţea Lydia dar eu aveam de gând să îi dau o lecţie pălugii asteia aflate chiar în faţa mea. “Este un bărbat foarte atrăgător”, îi spun Lydiei fără să îmi pese că era chiar în faţa mea şi mă poate auzi.

-Ce-ai păţit frumuseţe? Ţi s-a făcut dor de mine? Zise tipul creţ

-Sau vrei un pupic de la magnificul Zayn?

Privirea Lydiei era furioasă. S-a apropiat lent de tipul din faţa ei, lipindu-şi palma cu furie de obrazul lui.

-Voi vă bateţi joc de noi? Zise Lydia

-De ce ne-am bate joc de voi?

-Matur mod de a vă răzbuna, ce să zic.

-Măcar maşina voastră funcţioneză. Dar noi? Cum credeţi voi că o să meargă trei dive ca noi până acasă cu maşina lovită în halul ăsta?

-Dive? Vă bateţi joc de noi?

-Voi nu ştiţi cine suntem noi?

-Ar trebui?

-One Direction îţi spune ceva, frumoaso? Zise creţul.

Ştiam cine erau ăştia. Erau o trupă de 5 băieţi care acum erau 3, ceilalţi doi bănuiam că erau acasă, cărora faima li se urcase la cap din câte puteam observa. Acum, furia chiar pusese stăpânire pe mine dar am decis că nu voi ţipa şi nu mă voi manifesta în niciun fel. Îi voi lua peste picior pentru că ăsta este cel mai bun mod în care poţi potoli aerele de perfecţiuni ale unor vedete îngâmfate.

-Voi sunteţi păpuşelele ălea după care fetele sunt în limbă.

-Noi? Păpuşele? Cred că mă confunzi bruneto. Zise creţul

-Dar voi ce credeţi? Credeţi că dacă sunteţi vedete, vă puteţi bate joc de noi şi ne puteţi trata ca pe nişte nimicuri? Greşeşti păpuşel. Cine îşi bate joc de noi, plăteşte scump.

-Ia uimiţi-ne. Ce aveţi de gând să faceţi?

Nu aveam idee de ce pe faţa Lydiei apăruse un zâmbet viclean. Ştiam că urma să facă ceva, o cunoşteam prea bine. Uitasem complet de Briana aşa că m-am dus până la maşină să văd dacă totul e în regulă. După ce m-am întors, creţul şi frezatul alergau după Lydia şi ţipau “Nebuno, meriţi să rămâi fără pantaloni”. Eram în ceaţă, nu aveam idee ce se întâmplase dar ştiam că era mâna Lydiei.

-Ce Dumne...

Nici nu apucasem să zic ce aveam de zis că Lydia venise în fugă şi mă apucase de braţ spunându-mi: “În maşină, repede”. Î-am ascultat sfatul şi am intrat cât de repede am putut în maşină.

-Repede, porneşte maşina.

-Ce aţi făcut tu? Ştiam eu că nu trebuia să vă las singure, zise Briana

-Hai, Aida, mai repede.

-Nu sunt dată pe mod automat, aşteaptă.

Din cauza fricii, nu puteam băga cheia pentru a porni maşina. După lupte seculare, în sfârşit cheia intră în maşină şi o pornesc. Plecăm în mare grabă de acolo, lăsându-i pe cei trei acolo, cu spatele lovit şi parbrizul crăpat.

-Nu trebuia să faceţi asta. Întoarce Aida, hai să mergem să îi ajutăm, zise Briana

-Bri, tu îţi baţi joc de mine? De ce aş întoarce?

-Pentru că noi i-am lovit pe ei, nu ei pe noi. E vina noastră...

Puteam citi ezitarea din vocea Brianei când zisese “E vina noastră”. Era vina mea şi o ştiam. Dacă eu nu apăsam acceleraţia aşa, totul ar fi fost perfect, noi am fi ajuns la supermarket iar acum eram ajunse de mult acasă. Într-un fel mă duruseră vorbele Brianei pentru că ea mă cunoştea şi ştia că nu aş fi făcut nimic intenţionat. Lydia stătea lângă mine, nemişcată. Ştiam că fierbea de nervi, ştiam că se abţinea enorm să nu ţipe la Briana, ştiam toate astea. Nimeni nu o cunoştea mai bine ca mine şi pe mine nimeni nu mă cunoştea mai bine ca ea. Eram ca două piese de puzzle care se completau reciproc şi fără de care întreg tabloul ar fi fost distrus.

-Spune-o, Bri. Spune tot ce gândeşti, îi spun Brianei cu un zâmbet prefăcut pe faţă

-Nu, nu spune nimic. Tu eşti cumva sfântă şi noi suntem demonii? Pufni Lydia cu dispreţ.

-Scuzaţi-mă dar nu eu am apăsat acceleraţia până în podea.

-De ce nu ai condus tu dacă tot te crezi aşa deşteaptă?

-Terminaţi dracului amândouă cu cearta.

Nervii îmi erau întinşi la maxim după tot ce se întâmplase în seara asta iar acum persoanele pe care le iubesc cel mai mult în viaţa asta, se certau. Deja era prea mult pentru mine. Vorbele lor mi se amestecau ca un ecou în cap şi ceaţa pusese stăpânire pe gândurile mele. Opresc brusc maşina cu gândul să cobor pentru o gură de aer.

-Ce dracu faci? Vrei să ne mănânce lupii? Spuse Lydia

-Să ne mănânce lupii? Paranoiaa...

-Încă nu aţi terminat? Hotărâţi-vă. Ori faceţi pace acum, ori una din voi coboară aici.

-Cobor eu, spuse Lydia

-Nu cobori nicăieri. Stai aici sau va trebui să îţi mut patul în lac.

-Nu avem un lac...

-Bingo. Acum, voi 2 damelor, faceţi pace. Nu suport să vă văd certate. Briana, tu nu ai un orgoliu dat dracului, zi ceva.

-Lydia...îmi pare rău.

-Mda, şi mie.

Pe faţa Lydiei citeam o plictiseală prefăcută. Fata asta nu ar lăsa de la ea nici dacă ar veni sfârşitul lumii. Va trebui să am o discuţie cu fetele ăstea două când ajungem acasă. Nu am mai insistat şi am pornit maşina, apăsând piciorul pe acceleraţie mai mult decât ar fi fost cazul. Nu îmi păsa că am fi putut face un alt accident sau am fi putut lovi pe cineva. Uneori mă gândeam doar la mine şi asta era tot ceea ce îmi doream să schimb în toată viaţa mea. Am ajuns acasă într-un timp foarte scurt iar în faţa uşii am avut o mare surpriză.