Gloante Oarbe II

Capitolul 7

-"Te iubesc.. Imi pare rau." sopteste Damon inchizand ochii.

Acesta a scos de la spate un pistol si l-a indreptat spre mine, a luat o distanta foarte mare si ma privea direct in ochi. Corpul a inceput deja sa tremure, iar lacrimile nu au intarziat sa apara. Nu imi vine sa cred ca e atat de crud incat sa ma omoare in timp ce ma priveste in ochi.

-"Haide, Damon. Nu avem toata noaptea." striga Klaus.

Damon strange din ochi si vad cum incet apasa pe tragaci. Strang si eu din ochi asteptand momentul in care glontul ma va strapunge. Acest moment nu a venit. S-a auzit un tipat ascutit, urmat de un 'Nu' prelungit pe acelasi ton, apoi s-a auzit cum glontul a iesit din teava pistolului. Dar din nou, acesta nu a ajuns la mine. Deschid lent ochii si imi doresc sa nu o fi facut. Un corp de femeie, cunoscut mie, zace intins pe jos intr-o balta de sange. Tot ceea ce pot face este sa tip din toata puterea plamanilor. Lacrimile curg intruna pe obrajii mei. Ma arunc in genunchi langa cadavru si ii asez capul pe picioarele mele.

-"Buna treaba, Damon. Nici tinta nu mai ai." se enerveaza Klaus.

Cea care mi-a salvat viata e mama. Ultima fiinta care nu ma tradase si de care aveam mare nevoie e moarta. Moarta din cauza lui Damon.

-"Mama... Mami..." spun incet in timp ce ii mangai capul.

Glontul i-a strapuns stomacul aparent. Poate mai sunt sanse sa fie salvata.

-"Chemati o ambulanta! Sau macar duceti-ma la spital. O pot salva pe mama. Va rog!" tip la Damon si la gorile, insa nu spune nimeni nimic. "N-ati auzit ce am spus?" ma ridic in picioare.

Ma duc la Damon si incep sa il lovesc in piept. De ce ma ignora? Tocmai mi-a ucis mama...

-"Oh, papusa, desigur ca nu iti vom salva mama. In primul rand asta ar implica politia, iar in al doilea rand asta e pretul pe care tu si Damon trebuie sa il platiti. Tu pentru ca trebuie sa suferi, imi place sa te vad asa, iar Damon.... pentru ca nu stie sa isi faca treaba. Sa mergem baieti." Klaus imi explica, iar apoi isi ia gorilele si pleaca.

Doar Damon ramane cu mine strangandu-ma in brate in timp ce eu mai am putin si lesin. Ma las in jos incet de tot, dar el nu imi da drumul. Ma strange la piept si observ pe fata lui o mica lacrima scurgandu-se.

-"De ce imi faci asta, Damon? De ce ma distrugi mereu?" il intreb suspinand.

Damon ma mangaie pe cap, apoi imi da drumul si se indreapta spre cadavru.

-"Ce vrei sa faci?"

Damon o ridica pe mama si se indreapta spre masina mea. O pune pe bancheta din spate si vad ca ii aseaza geaca lui pe rana. Vine dupa mine si ma trage dupa el. Ma pune pe locul din dreapta soferului, iar el se urca la volan. Conduce extrem de repede, astfel incat in cateva minute ajungem la spital. O targa o ia pe mama si doctorii o duc imediat in sala de operatii. Doamne, te rog sa supravietuiasca.. Ia-ma pe mine, dar salveaza-mi mama..

-"Domnisoara, cum s-a intamplat?" ma intreaba o asistenta.

Ma uit la Damon, gandindu-ma sa spun totul, dar ceva din mine ma face sa ma opresc.

-"N-Nu stiu.." spun agitata. "Credeti ca va scapa?"

-"Facem tot ce putem."

Ma asez pe un scaun si ma sprijin de perete. Damon sta nemiscat si se uita la mine. Acum ca pot gandi putin mai clar, ma intreb: Ce cauta mama langa padure? Oare m-a urmarit? Sau a fost chemata intentionat?

-"De unde stia mama ca o sa fiu acolo?" intreb incet privind absenta receptia.

-"Chiar nu stiu.." spune Damon in sfarsit si vine si se aseaza langa mine. Face liniste cateva clipe apoi il aud spunand "Multumesc."

-"Pentru ce imi multumesti?"

-"Ca nu m-ai dat de gol asistentei."

-"Ar trebui sa iti multumesc si eu tie ca ai adus-o pe mama la spital, dar nu prea meriti avand in vedere ca tu ai impuscat-o."

-"A fost o greseala, ok? Pe tine trebuia sa te impusc." o spune atat de simplu de parca nu ar vorbi de viata unei persoane.

-"Wow, o spui asa simplu, natural... Tie chiar nu iti pasa daca mor, asa-i?"

Isi lasa privirea in jos si tace, dar dupa cateva minute isi deschide gura si spune ceva.

-"Imi pasa."

-"Am observat cand ai apasat pe tragaci." spun sarcastica.

-"Aveam un plan, ok? Ma descurc excelent cu armele si stiu exact unde sa trag. Te-as fi impuscat cu 1 cm mai jos de inima, intr-o zona in care nu ar fi fost afectat mare lucru, ci doar ar fi cauzat o hemoragie in urma careia puteai fi salvata. Nu e prima data cand fac asta, Elena."

-"Ah, da? Cand ai mai facut asta?" intreb, desi nu eram curioasa.

-"Cand erai prizoniera mea." spune si devin curioasa. Vede acest lucru si continua. "Te-am supus mai multor probe. Stiam ca politia e pe urmele mele si nu voiam sa te implic. Eram supravegheati video. Klaus mi-a propus probele, dar Elena...nu ai trecut niciuna.. Am fost nevoit sa te impusc. Stiam ca vei fi gasita de politie si ca ei te vor salva. Doar ca totul s-a intamplat atat de repede incat chiar nu stiu unde te-am impuscat, dar cred ca ai lesinat..Pareai moarta."

In mintea mea apar mici franturi neclare din tot ce imi povestise Damon. Nu stiu daca e imaginatia sau amintirile raman.

-"Chiar nu iti amintesti nimic?"

-"Nu." spun simplu.

-"Nici nu simti nimic?"

Se apropie de mine astfel incat gura lui e la cativa cm de gura mea. Ii pot simti respiratia. Inima mea o ia razna si imi vine sa ma las dusa de val, dar trebuie sa raman puternica.

-"Nu.." spun balbaindu-ma si abia respirand.

-"Nici acum?" intreaba privindu-mi buzele.

Gura lui o ataca pe a mea dar intr-un mod delicat la inceput asteptand sa ii raspund. Gata, nu mai rezist. Deschid gura astfel incat limba lui o atinge pe a mea apoi danseaza un dans nebun. Ne sarutam patimas, din cand in cand muscandu-ne buzele reciproc. Are un gust atat de bun, care trezeste in mine senzatii peste senzatii. Imi mangaie piciorul, urcand cam sus. Ii opresc mana, iar el se opreste din sarutat. Ma ridic si imi duc mana la frunte. Respir greu. Damon zambeste subtil si se uita la mine.

-"Nu e bine ceea ce facem." spun.

-"Nu e bine ce facem sau ce simti? Spune-mi ca nu tremuri sub atingerea mea, ca nu iti doresti din tot sufletul sa fii a mea. Spune-mi 'nu' privindu-ma in ochi si te voi lasa in pace." spune dur apropiindu-se de mine.

Imi adun toata puterea din corp pentru a spune asta, dar nu am alta varianta. Vreau sa fiu fericita.

-"Nu." il privesc in ochi.

Desigur ca am mintit, dar vreau putina liniste.

Pana sa spuna el ceva, doctorul iese din sala de operatii. Alerg spre el si nu stiu ce intrebare sa ii pun prima data.

-"Domnule doctor, cum e mama mea? E bine? A supravietuit? Pot sa o vad?" intreb alarmata si dau sa intru in sala, dar doctorul ma opreste.

-"Domnisoara, mama dumneavoastra este..."

Da, da, da, dupa un an am facut-o si pe asta =)))) stiu ca a durat mult si ca ati asteptat asta, dar e o poveste foarte lunga *pe langa faptul ca laptopul meu e stricat de juma' de an*. Ei bine m-am straduit sa fac un capitol ok, plus ca se cam observa diferenta in privinta scrisului semn ca m-am maturizat cat de cat. Deci sper sa va placa si nu, nu stiu cand voi pune continuarea. As vrea sa va stiu parerile.