Gloante Oarbe II

Capitolul 1

Capitolul 1.

-"Elena, scumpo, coboara." ma striga mama.

Cobor jos, vesela, sperand ca ziua de azi va fi una speciala. Purtam o rochie de vara alba, parand mai inocenta ca niciodata.

Poate nu as avea motive sa fiu fericita, avand in vedere ca nu imi amintesc ultimii 3 ani din viata mea. Ultima mea amintire este momentul in care eram la o petrecere, iar tata disparuse. Apoi nimic. Oricat as incerca, nu imi pot aminti. Nici nu inteleg de ce tata nu e alaturi de noi. De ce nu e acasa. De ce nu suna. Nici macar nu stiu cum am ajuns acasa. Mama mi-a spus doar ca avusesem un accident, am fost la spital, apoi ea a venit si m-a luat acasa. In rest nu a vrut sa intre in detalii. Primele 2-3 saptamani mi-a fost greu sa ma acomodez, dar apoi m-am resemnat. Ce pot sa fac? Incerc sa ma comport normal si sa imi traiesc viata.

Cobor jos, topaind, intru in bucatarie si imi sarut mama pe obraz, fredonand prima melodie care imi trece prin minte.

-"Esti bine-dispusa azi." realizeaza mama, zambind. "Ce planuri ai pentru azi?" ma intreaba, continuand sa gateasca.

-"Simplu. Am de gand sa ma plimb prin parc. Am stat cam mult prin casa." chicotesc, punandu-mi omleta in farfurie.

-"Ma bucur. Acum mananca tot." rade, glasul ei inabusindu-mi inima de bucurie.

Am facut intocmai, apoi am mers inapoi in camera pentru a-mi lua jacketa. Fiind primavara, afara este inca racoare. O iau, apoi mama deschide usa, zicandu-mi.

-"Draga, ai un vizitator." imi zambeste cald, apoi deschide usa larg.

Pana sa pot reactiona, o fata cu parul saten inchis intra val-vartej in camera.

-"Elena!" ma imbratiseaza strans, tipand de bucurie.

Mama iesise intre timp, lasandu-ne singure. Nu o cunosc, nu stiu cine e aceasta fata, dar ..ceva in interiorul meu imi spune sa ii accept imbratisarea si sa ma bucur de ea.

-"Ne cunoastem?" intreb usor confuza.

Ea rupe imbratisarea, privindu-ma usor ranita. Observ ca are ochii de un caprui patrunzator ca si ai mei. Acea privirea indurerata imi aminteste de cineva, dar e imposibil sa imi amintesc.

-"Sunt eu. Hailey." incearca sa ma lamureasca, dar tot nu imi pot aminti. "Suntem prietene." continua, trista.

-"Inseamna ca ne-am imprietenit de curand.." remarc.

-"Acum 1 an." imi aduce la cunostiinta, prinzandu-ma de maini.

-"Imi pare rau. Chiar pari o fata de treaba, dar eu nu te cunosc. Am avut un accident de masina si mi-am pierdut memoria." ii explic, sperand ca va intelege.

Gura ei se deschide, formand un "O" perfect. Suspina usor, apoi ma cuprinde intr-o alta imbratisare. Caldura pe care mi-o emana corpul ei era minunata. Imbratisarile ei ma linistesc si ma fac sa ma simt in siguranta. De parca mi-ar fi ca o sora mai mare.

-"Ai trecut prin atatea... Si inca zambesti." remarca, zambind cald. "Dupa cate ti-a facut Damon nu credeam ca voi mai vedea zambetul pe buzele tale." se intristeaza, dandu-mi o suvita dupa ureche.

-"Damon? Cine e Damon?" intreb, oarecum alarmata.

Acel nume.. Nu stiu de ce dar parca acel nume a trezit ceva in mine. Ce? Nu stiu. E ca si cum eram pe modul off, iar la auzirea acelui nume m-am schimbat pe modul on. Trebuie sa aflu cine este acest Damon si ce rol a avut in viata mea. Poate el e cheia recuperarii memoriei.

-"Un baiat, ma rog, barbat.." ezita, privind in jos.

-"Hailey. Trebuie sa imi spui. Te rog." o rog, sperand ca va ceda.