Secrete ~Poezii~

Rănjet de porţelan

Ce încerc să dovedesc încercând iar și iar?

Am obosit să mă prefac că știu ce voi face.

Mă întreb cât de mult mă voi mai chinui așa

Nimeni nu îmi dă o șansă... nici măcar eu.

De ce m-aș aștepta ca oamenii recii și cruzi

Să îmi acepte gândirea, inteligență neagră.

Mintea mea produce o realitate dureroasă

De care nu m-aș putea lipsi vreodată.

Ce e aceea speranța într-o lume plină de eșec?

Ce e înțelegerea într-o lume cu oamenii insolenți?!

Cât de prefăcuți pot fi ei, de parcă nu toți știu.

Ne mințim cu un prefăcătorie mârșava,

Savurând fiecare clipă în care cineva ne crede.

Minciunile pline de angoasă create de noi care...

Ne îmbie, ne alimentează mândria necurată.

Ce mai vrei să faci ca să distrugi oamenii?

Ne mâncăm între noi așa cum nici un animal

Oricât de crud, josnic și murdar, nu o face!

Clacați pe cadavrele apropiatiilor voștri

Doar ca să obţineţi un nimic absurd inutil...

Ce viață oribilă de trăit, bieții oamenii,

Tot ce merită ei e milă, dar niciodată iertare,

Tot ce încearcă ei să dovedească, să înțeleagă,

E pierdut pentru ei pe vecie, au renunțat la omenie.

Monștrii din umbrele măștilor din trecut îi rod adânc,

Pierzându-și față, pe chip le e sculptat un rânjet.

Porțelanul a fost modelat iar chipurile împietrite.

Doar niște poze sumare vechi ca istoria însăși

Mai atestă niște chipuri umane, începuturile.

Doar începuturile sunt demne de chipuri vii,

Căci apoi sunt vândute și pierdute pe veci.