O părere adolescentină despre viață

M-am îndrăgostit!

Dragostea este cel mai sublim sentiment întâlnit vreodată în univers. Este singurul lucru din această lume care nu necesită și nu are o formula, nimeni nu o poate dovedi științific, în baza unor reguli mult studiate, doar o poate simți. Acest fapt o face imprevizibilă, subiectivă, greu de obținut și indestructibilă, dar, mai ales, ea conturează cu adevărat fericirea. Chiar și așa, este atât de greu de obținut sau de acceptat, din teamă sau nesiguranță.

Dragostea este precum o prăpastie, dar nu una obișnuită, bineînțeles. Să ne imaginăm un vârf de stâncă, suntem singuri acolo și decizia de a sări ne aparține doar nouă. În spatele nostru este pustietate, o arșiță totală cuprindea aerul din jurul nostru și ne contura trupul, făcându-l să se simtă din ce în ce mai lipsit de putere, ca și cum ne-ar stoarce fiecare strop de viață din corp, până când am ceda, dar nu am muri, pur și simplu am accepta și am trăi cu impresia că vom deceda cândva și nu putem sa facem nimic.

Stați!

Există o posibilitate să supraviețuim! Însă, repetându-ne această rezolvare, ni se pare că este mai mult o altă problemă, mai întunecată, îndepărtată, mai greu de atins și de realizat. Dacă am privi in jos, am vedea o ceață densă, un drum necunoscut ce ar trebui străbătut cu mare curaj și cu ochii închiși, dar sub acele particule ce ne face să ne fie teamă de ceea ce se află după ele, se află apă, vegetație, o viață frumoasă și adevărată. Acum depinde dacă ne dorim să pășim în abis, cu riscul de a supraviețui sau nu, aceasta este provocarea.

În acest mod percep dragostea și o simt de când am întâlnit-o. Presupun că încă nu am avut curajul cu adevărat să mă las pradă ei și să îi cad în brațe bărbatului iubit, pentru ca el reprezintă cu adevărat frumusețea vieții pentru mine. Am putea ajunge amândoi în culmile extazului, pe un pat plin de petale de trandafiri, care să se asemenea cu o pajiște, alături de un pahar de vin care ne va înflăcăra sângele și probabil ne va determina să ne destăinuim dragostea în cel mai unic mod, atât de vulnerabil și inocent. Pot să spun că mă aflu pe marginea prăpastiei și aud zumzăitul pârâului ce se află la final, îl simt prin toți porii, ca un mic fior ce îți determină fiecare celulă să se agite și să se liniștească în acelasi timp, acest lucru mă determină să mă arunc în neant și să o fac cu zâmbetul pe buze, deoarece stiu că la final voi întâlni fericirea absolută.

Iubirea este un sentiment pe care toți oamenii ar trebui să îl trăiască cu adevărat. Pentru modul în care te simți când ești alături de persoana iubită merită să riști și să cazi în necunoscut. Acesta este și drumul dragostei, o luptă necontenită cu noutatea, cu stările pe care le trăiești, cu acceptarea depinderii de altcineva. Teama de a ne lăsa inima în grija altcuiva, ne determină să facem greșeli, să fugim și să renunțăm.

Probabil acum e momentul când, ar trebui să ne întrebăm dacă avem suficientă încredere în cineva pentru a ne lăsa prizonieri în mâinile sale?

Răspunsul meu este da. Eu aș face-o! Pentru ca m-am îndrăgostit, pentru că de fiecare dată când îi aud vocea am un zâmbet stupid pe față pe care le vedem doar în acele filme foarte romantice la care plângi; pentru că prima oară când l-am văzut am fost lipsită de reacție din cauza unui lung amalgam de sentimente și tot ce simțeam să fac este să îl iau mai mult în brațe, pentru a îl simți mai aproape, atunci i-am văzut și zâmbetul și pot spune ca orice om ar zâmbi dacă l-ar privi, probabil luminează viața multor oameni, pentru ca pe a mea a umplut-o de strălucire; pentru că simt o tristețe profundă când îmi răspunde greu la mesaje sau mă ignoră, ca și cum îmi lipsește ceva și pentru ca l-aș asculta la nesfârșit doar ca să îi aud vocea și aceasta să mi se imprime în minte ca o melodie. Am avut șansa să recunosc că m-am îndrăgostit deși de la exterior ar părea o iubire interzisă, dar nu o consider așa, cred că este unică și doar a mea și a lui, a noastră, iar acest fapt mă determină să visez la un viitor împreună, doar noi doi, ascunși în spatele acelui nor de ceață.

De ce să fugim când putem rămâne?

De ce să renunțăm când putem lupta?

De ce să ne fie teamă când nici măcar nu stim despre ce este vorba, așadar, nu putem să ne gândim dacă se va întâmpla ceva bun sau nu, atâta timp cât viața se conturează în jurul  cunoașterii continue?

Nu ar trebui să existe un "de ce" atâta timp cât simțim. Uneori ar trebui să ne lăsăm conduși de sentimente și să vedem unde ajungem, pentru că am fi  mai fericiți dacă am cunoaște acea destinație care ne va rescrie liniile destinului sau deja face parte din el.