Ambuscada

Vin acele vremuri cand vrei sa te opresti si sa te uiti la cer. Sa stai nemiscat timp de cateva clipe, sa meditezi. Sa te gadesti la tot ce a fost, si la ce a ramas. Si mai ales: a fost indeajuns? A meritat? A meritat sa imi irosesc atata timp pentru o persoana care oricum nu ma considera prieten? Sunt sigur ca asta merit? Astea-mi sunt limitele?

Si stai...si te gandesti. Si pana la urma tot nu intelegi nimic. Nu are rost; si uite-asa, ti-ai irosit sapte ani din viata, ajutand o persoana care in final ti-a spus ca nu contezi pentru ea, si ca tu ai vrut sa o ajuti, nu ea ti-a cerut ajutorul. Si atunci, iti vine sa tipi, sa te urci pe un munte si sa iti dai drumul, sa incerci sa scapi de toata acea presiune, sa incerci sa redevii tu insuti – sa renasti.

Frica isi face loc prin venele tale, ajungand intr-un final in inima. Si cu acea senzatie in inima ta fragila, renunti. Dar nu asa se face. Oamenii trebuie sa lupte. Suntem raniti? Ok, mergem mai departe. Suntem furiosi? Ok, ne calmam si o luam inainte. Suntem dezamagiti? Nu-i nimic, bem o bere si mergem inainte, cu capul sus, fara nici o jena. Mergem fara sa privim inapoi. Mergem fara sa privim in alta parte decat inainte. Mergem inainte, deci privim inainte. Viata merge inainte, mergem si noi cu ea. Pentru ca asta suntem noi: suntem oameni, iar oamenii lupta pentru ceea ce vor, chiar daca trec printr-un iad al lumii vazute. Luptam pana la capat, fara sa ne pese. De ce? Pentru ca suntem luptatori, iar viata e lupta noastra, si trebuie sa o castigam!