Pe Timp De Război

Capitolul 1

Era o dimineață normală. Nimic nu părea ieșit din comun. Singurul lucru care strica liniștea comfortabilă era volumul televizorului. Vocea omului căruia i se lua interviu se putea auzi în fiecare camera, răsunând prin pereții de un alb imaculat ai casei.
Charlotte trânti fără să vrea ușa camerei ei, dar nimeni nu părea să fi băgat de seamă. Ridicând din umeri, coborî scările in viteză cu telefonul in mână, pregătindu-se să îi arate tatălui ei cartea pe care o descoperise în biblioteca uriașă a casei. Obișnuia sa faca asta. Îi plăcea să împărtășească fiecare lucru cu tatăl ei. Era de parcă avea un prieten adevărat în care ar fi găsit orice ar fi căutat, indiferent de situație: un sfat, un confident, un prieten. Și chiar asta era tatăl ei. Era prietenul ei cel mai bun. Nu se putea compara cu vreunul dintre baietii de-o vârstă cu ea. Aceia erau plini de hormoni și testosteron, fiind doritori mereu să își arate puterea. Nu o atrăgeau prea tare.
Afară vântul vâjâia furios, lovindu-se cu putere de geamuri și pătrunzând prin crăpături. Era frig și vijelie, în ciuda soarelui care strălucea cu putere pe cer.
Cu o mișcare ușoară a capului, Charlotte își dădu parul negru peste umăr și se duse în living. Se opri în prag, cercetând imaginea din fața ei. Tatăl și mama ei se uitau la televizor fara să fie atenti și la altceva, pe ecranul aparatului fiind unul dintre oamenii aceia importanți pe care îi vezi la televizor când se întamplă ceva grav. Era îmbrăcat într-un costum de culoarea coniacului, o culoare care nu îl prindea deloc, după părerea lui Charlotte. Părul gri părea tuns în stil castron, dar poate era doar unghiul din care era filmat. Avea trăsături ascuțite și un nas proeminent, ochii albaștri ieșindu-i în evidență datorită pielii maronii. Impunea un anumit tip de respect, iar pe Charlotte o trecuseră câțiva fiori când se uită la titlul care plana pe ecran alături de sigla postului de televiziune: "Gerard Juste, premierul țării". Acum își daduse seama de ce nimeni nu îi intrerupea discursul. Vocea hotărâta a premierului răzbătea până în adâncul ființei celui care o asculta, iar Charlotte încercă să o ignore. Ceva din aspectul său o făcea să nu aibă încredere în persoana lui.
"Urmează vremuri foarte grele pentru noi," zise premierul și fixă cu o privire pătrunzătoare camera care îl filma, aceasta transmițand în direct același mesaj pe alte zeci de posturi de televizune, mii de oameni privind fiecare cuvânt care îi părăsea buzele. "Dacă nu vom reacționa, vom fi atacați. Trebuie să ne ținem tari, dacă nu pentru noi, pentru cei pe care îi iubim. Vom fi precauți și vom lua toate măsurile necesare pentru a..."
Ecranul televizorului se înnegri brusc, discursul premierului fiind întrerupt. Charlotte expiră ușurată când nu îi mai auzi vocea. Nu își dăduse seama cât de tare o deranjase sunetul acela. Era de parcă cineva zgârâia tabla cu o bucată de cretă și nu voia să înceteze.
O liniște totală se așezase în cameră, niciunul dintre ei neavând de gând să spargă aerul sufocant. Parinții ei se holbau fără să schițeze vreo mișcare undeva în fața lor, în timp ce lui Charlotte îi era frică să facă vreo mișcare care să îi trădeze prezența. Nu înțelegea de ce parinții ei deveniseră atât de serioși într-un timp atât de scurt. De obicei, în după-amiezile de sâmbătă stăteau cu toții și jucau jocuri de familie. Ea și Clare, sora ei, formau o echipă, iar parinții ei o alta. Acum, Clare nu era prin preajmă, iar în jurul adulților plutea o atmosferă sobră și serioasă care te înfiora. Ceva nu era bine.
- Charlotte, vino aici!
Vocea mamei ei o facu să tresară, dar se așeză lângă ei pe canapea fără vreun alt cuvănt. Cu o privire rapidă, îi analiză chipul femeii care părea copleșită de o povară invizibilă ce apasă pe umerii săi. Ochii albaștri ai mamei ei o evitau, iar câteva riduri îi brăzdau fața palidă, plină de pistrui. Părul blond îl ținea strâns într-un coc dezordonat, dar nu părea că dă vreo importanță aspectului ei, cel puțin nu în acel moment.
- Trebuie să plecam, zise tatăl ei și își mută privirea pe Charlotte.
Abia atunci se uită la el. Părul grizonat de cei patruzeci de ani pe care îi avea îi stătea pleoștit, deloc aranjat față de celelalte zile. Câteva riduri îi apăruseră pe frunte și în jurul ochilor, trădându-i vârsta. Ochii ciocolatii pe care și ea îi moștenise păreau lipsiți de viață, fapt ce trezi o neliniște în ea.
- Ce? De ce? întrebă surprinsă. De asta erați supărați?
Nu se aștepta să fie ceva atât de serios.
- Pentru că, oftă tatăl ei, suntem în pericol. Sunt sigur că ai auzit despre ce vorbea premierul și știi că trebuie să plecăm. Clare va ajunge aici în câteva minute, iar apoi vom părăsi orașul. Vom face cumva să...
Charlotte izbucni în râs, scăpare ce îi făcu pe părinții ei să tresară.
- Serios? se potoli din râs și le zâmbi cât putu de relaxată. E de parcă v-ați panica pentru un anunț al sfârșitului lumii. Dacă ar fi fost toate adevărate, până acum am fi murit de cel puțin zece ori în ultimul an.
- Nu e așa, Lottie! o dojeni părintește tatăl ei, folosindu-i porecla pe care ea o ura. O făcea să se gândească la lumânări.
- Chiar suntem în pericol. Și nu numai noi, continuă el, ci toată țara. Dacă treburile nu se vor stabiliza, vom fi nevoiți să plecăm.
Charlotte își dădu ochii peste cap, exasperată de situație.
- Vom fi bine, răspunse ea. Nu se va întâmpla nimic.
Un zgomot surd începu să se audă, devenind cu fiecare secundă din ce în ce mai deranjant. Toți trei își puseseră mâinile pe urechi, încercând să acopere zgomotul.
Charlotte își ridică privirea spre tatăl ei. Buzele lui se mișcară, de parcă ar fi încercat să spună ceva, dar nu ieși nimic. Aerul deveni brusc apăsător și greu de respirat, Charlotte simțindu-se sugrumată de o forță invizibilă. Presiunea dispăru de pe umerii lor când un praf dens, ca de moloz, le întunecă vederea, formând o pătură groasă de ceață în jurul lor.

- Crezi că o să își revină?
Charlotte deschise ochii și clipi de câteva ori, încercând să se acomodeze cu lumina puternică care îi bătea în ochi. Când o făcu, observă că, deasupra ei stătea un bărbat, probabil deținătorul vocii care o trezise. Se încruntă. Nu își amintea să fi adormit.
Un rânjet apăru pe chipul bărbatului când văzu că deschise ochii și o trase de braț, ridicând-o fără efort din grămada de moloz. Charlotte ar fi vrut să țipe, dar îi ieși doar o șoaptă dezaprobatoare, asemănătoare cu o tuse uscată. Îi veni să strănute, dar nu avu forța necesară. Acolo unde mâna bărbatului o ținuse avea o brățară roșie, dureroasă, care urma să devină o vânătaie.
- Ce vrei de la mine? mârâi câtre bărbatul necunoscut, care o analiza cu o curiozitate evidentă.
Înghiți în sec când văzu uniforma militară în care era îmbrăcat, acoperindu-l din gât până în tălpi. Avea pielea albicioasă murdară, dar ochii albaștri îi străluceau în cap ca două pietre prețioase. Părul îi era ascuns de o cască de protecție, câteva fire negre ieșindu-i pe la colțurile acesteia.
- Tocmai te-am salvat dintre ruine pe tine și pe părinții tăi, iar tu mă întrebi ce vreau de la tine? rosti el pe un ton apăsat, arzând-o din priviri.
Charlotte inspiră scurt și se uită în jos, parcă brusc conștientă de situație. Simți cum cerul i se prăbușește în cap, picioarele tremurându-i numai la gândul că stătea pe ceea ce fusese odată casa ei, acum doar un morman de praf gri înecăcios, de care era plină din cap până în picioare.
- Dacă le-ai făcut ceva...
- I-a scos cineva de aici mai înainte! enunță soldatul, întrerupându-i tăios amenințarea.
Simți cum o lacrimă îi alunecă pe obraz, cumva curățând-o de praf. Abia atunci realizase ce se întâmplă. Tatăl ei îi spusese că trebuie să plece, dar nu l-a ascultat. Ba chiar l-a luat în râs. Dar, încă mai era timp. Încă mai puteau să plece. Tot ce trebuia să facă era să îl găsească și să fugă, cât încă mai puteau.
- Trebuie să plec! suspină ea și își înfipse mâinile în păr, trăgând de rădăcini, cumva încercând să se trezească din coșmar. Se panică când nu o făcu.
- Unde să pleci? o întrebă soldatul, oprind-o cu o mână.
Se uită confuză la el.
- Să îmi găsesc părinții! spuse de parcă ar fi spus ceva foarte evident. Trebuie să plecăm de aici. Da, o vom lua pe Clare și vom pleca până când nu vom fi invadați. Îți mulțumesc pentru că m-ai salvat, eu...
Bărbatul începuse să râdă, făcând-o pe Charlotte să se înfioare.
- Cine a zis că poți să pleci? Vei veni cu noi.
- Poftim?! sângele îi îngheță în vene, luându-i și orice fel de emoție pe care o avea pe chip. Prefer să rămân aici decât să merg cu voi! țipă ea și făcu doi pași în spate, îndepărtându-se de el.
El își ridică o sprânceană și elimină distanța dintre ei. Își puse mâinile pe umerii lui Charlotte și o întoarse, lipind-o cu spatele de pieptul lui, în așa fel încât să îi poată arăta adevărata față a războiului. Își apropie buzele de urechea ei și îi spuse, în așa fel încât numai ea să audă:
- Vrei să rămâi aici? Unde vor veni alții și vor termina ce am început eu? Ăsta e războiul, puștoaico, iar tu vei muri dacă nu vii cu noi.