Pe Timp De Război

Capitolul 6

Noaptea se lăsă mai repede decât de obicei în acea seară, cel puţin aşa crezuse Charlotte. Simţea emoţii pentru mutarea care urma să aibă loc peste câteva ore, dar nu îşi dădea seama de ce. Ştia că, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, Nick va avea grijă de ea şi de celelalte fete.
Aşteptând întoarcerea doamnei Lova în infirmerie, Charlotte îşi rodea unghiile, fără să fie atentă la ce se desfăşura în faţa ei. Ceva cu privire la plecare o neliniştea. Dacă avea să se întâmple ceva? Dacă se afla secretul lui Nick şi nu mai avea cum să le protejeze? Dacă ar fi păţit ceva din cauza lor? Nu ştia cât de aspre sunt pedepsele pentru soldaţi, iar gândul că l-ar putea omorî pentru trădare îi făcu părul să i se ridice.
Fu trezită la realitate de zgomotul discret al uşii închizându-se. Charlotte îşi ridică privirea şi îi văzu pe Nick şi doamna Lova traversând încăperea, purtând o conversaţie şoptită. Lumina neoanelor slabe încă era aprinsă, iar celelalte fete se băgaseră în paturi. În mod inconştient, Charlotte o căută cu privirea pe Elena şi se linişti când îi văzu capul blond odihnindu-se pe patul din faţa patului ei.
Ridicându-se silenţios de pe pat ca să nu le deranjeze pe celelalte fete care dormeau, Charlotte se duse spre Nick şi doamna Lova, care încă mai vorbeau. Probabil încă mai puneau la punct ultimele detalii în legate de plecarea de a doua zi dimineaţă.
- Doamna Lova, pot să vorbesc cu dumneavoastră? întrebă Charlotte, atrăgângu-i atenţia.
Doamna Lova încuviinţă şi îi şopti ceva lui Nick şi îi făcu semn să plece. Acesta o ascultă fără să protesteze, zâmbindu-i liniştitor lui Charlotte când se îndepărtă.
- S-a întâmplat ceva, dulceaţă?
- Eu voiam doar să vă mulţumesc, spuse fata şi o privi intens pe bătrână, încercând să îşi ţină emoţiile în frâu. Ştiu că l-aţi ajutat foarte mult pe Nick. Şi, poate nu vă daţi seama sau poate că nu puteţi vedea în mine decât o puştoaică plângăcioasă, dar am rezistat şi datorită dumneavoastră. Aţi fost sprijinul de care am avut nevoie.
Doamna Lova o privi pe Charlotte, punându-şi mâinile în şold, şi zâmbi. Ochii mari şi ciocolatii ai fetei opriveau cumva nerăbdători, neştiind la ce răspuns să se aştepte. Statura mică şi părul lung o făceau să arate ca un copil, încă prea inocent pentru lucrurile prin care trecea.
- Când ai venit aici, începu doamna Lova, nu te-am văzut în primele zile. Te-ai băgat în paturile din patul tău, ghemuindu-te acolo, şi nu ai vrut să ieşi de acolo sub nicio formă. Sunt convinsă că nu ai închis un ochi în primele nopţi, măcinându-te singură pe interior cu propriile gânduri. La câteva zile după ce ai sosit, te-ai dat jos din pat şi ţin minte că primul meu gând a fost că dacă mai rămâneai mult acolo, ai fi murit. Erai atât de slabă şi de retrasă, încât nici nu puteai să vorbeşti clar. Din mormăielile tale am reuşit să înţeleg totuşi că ţi-e foame. Cred că acela a fost momentul în care ai decis că vrei să lupţi pentru dreptate şi libertate. Ai început, imediat după asta, să vorbeşti cu Nick şi cu celelalte fete, interesându-te încolo şi încoace despre orice informaţie care te-ar putea ajuta să îţi găseşti familia. Aşa că, păpuşică, nu văd în tine o puştoaică plângăcioasă. Văd o tânără capabilă să lupte, să se adapteze la orice situaţie ca să învingă şi să îşi atingă scopul. Văd speranţă.

Nimic nu e mai frumos decât să îţi vezi visele devenind realitate, mai ales dacă toată lumea spune că e imposibil să ţi le împlineşti vreodată.
El visase la asta din clipa în care realizase că are atâta putere în mâinile sale încât poate să hotărască soarta celor din jur. Sentimentul de împlinire îl gâdila în mijlocul pieptului, făcându-l să jubileze.
Cu toată bucuria pe care o avea înăuntrul său, reuşi să îşi controleze expresia feţei şi să pară serios şi degajat în faţa celuilalt bărbat. Îmbrăcat la patru ace, T. îl analiză cu ochi sceptici, în care nu putea citi prea multe. Avea părul arămiu aranjat pe o parte în lumina becului slab, iar trăsăturile feţei îi erau ascunse de o barbă deasă. Sacoul negru părea murdărit în locul unde se sprijinea de masa ruginită, la care stătea împreună cu el. Locaţia în care întâlnirea lor fusese stabilită era cunoscută doar de T., dar nu îl deranja atâta timp cât înţelegerea era respectată şi de T.
Se obişnuise să îşi ascundă adevăratele gânduri. Cum nu putea să spună nimănui ce voia de fapt fără să îl considere nebun, îşi înfundă dorinţele undeva departe, dar nu renunţă niciodată la ele. Aşteptă de la începutul carierei sale o şansă să apară şi, când aceasta apăru, nu avea de gând să o lase să îi scape.
- Trebuie să recunosc, X., nu mă aşteptam să îţi duci obligaţia până la sfârşit! vorbi T. şi trase din trabucul gros, de un maro închis, pe care îl fâţâia de pe un deget pe altul.
- Bineînţeles că am făcut-o! se arătă X. jignit, dar mai mult îl deranjă folosirea numelui de cod decât insinuarea partenerului său. Doar avem o înţelegere.
T. îşi scutură trabucul nepăsător, scrumul căzând pe suprafaţa de metal, deloc impresionat de afirmaţia lui X., care îl privea cu speranţă în ochi din scaunul de dincolo de masă.
- Având în vedere tot ce am făcut, continuă el, crezi că încă mai e nevoie de... toată tevatura asta? Mi-am demonstrat loialitatea. Nu cred că încă mai e nevoie să ne folosim numele de cod, nu când discutăm faţă în faţă.
- O s-o facem în continuare. Pentru a ne păstra identitatea anonimă în cazul în care conversaţiile ne sunt ascultate. Până la urmă, tocmai ţi-ai trădat ţara ca s-o dai pe mâinile noastre. Şi totul, ca la final, să ajungi tu eroul. Spune-mi, a meritat?
- Da, şi aş face-o din nou! răspunse X., fără să rateze o bătaie de inimă.
T. se legănă pe scaun.
- Eşti nebun de legat, spuse T. ca o constatare pentru sine.
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşa de metal, bătând de două ori în ea. Cu un scârţâit, balamalele uşii protestară când fusese deschisă. Doi bărbaţ intrară în camera rece şi umedă. Unul se opri lângă T., iar celălalt se duse la X., punându-i un material negru pe ochi şi ridicându-l în picioare. Îşi făcu mâinile ca nişte cătuşe în jurul încheieturilor lui, imobilizându-i braţele.
- Dar nu mai aveam de discutat diferite detalii ale înţelegerii? începu X. cu tensiune în voce, în timp ce se lăsa împins de la spate de bărbatul mult mai puternic decât el.
- Discuţia s-a încheiat, declară T. pe un ton care nu lăsa loc de îndoială. Te voi contacta când va fi timpul.
X. se împotrivi pentru prima dată şi se opri în pragul uşii.
- Dar mă vei contacta, T., nu-i aşa? O să îţi ţii partea de înţelegere.
Ştiind că nu poate fi văzut de X., T. se sprijini de peretele rece şi rânji.
- Bineînţeles. Înţelegerea rămâne, aprobă acesta şi îi făcu semn bărbatului să închidă uşa după el când iese.
Când zăvorul fusese tras din nou, bărbatul de lângă T. se uită întrebător la el şi îi întise o brichetă. T. îşi reaprinse trabucul şi pufăi ceva timp nederanjat de privirea înţepătoare a bărbatului din dreapta sa.
- Ştiu că vrei să spui ceva, Trojan. Dă-i drumul.
Trojan ridică din umeri, nefiind surprins că T. îl citise atât de uşor.
- Chiar ai de gând să îţi ţii partea de înţelegere? îl întrebă pe T., care râse înfundat.
- Bineînţeles că nu. Tipul e un pericol pentru noi şi pentru el însuşi. Din momentul în care nu îmi mai e de folos, e un om mort.