Pe Timp De Război

Capitolul 5

Elena încă avea energie când Charlotte se întoarse la infirmerie. Alerga de la o persoană la alta, cerându-le să se joace împreună, dar mai toate o refuzară, ceea ce îi aduse pe faţă o încruntătură.
Simţindu-se energizată de duşul de care avusese parte şi la care visase de când pusese piciorul în tabăra militară, Charlotte se duse la Elena şi o luă în braţe, învârtind-o ca pe o albinuţă, ceea ce o făcu pe fetiţă să râdă cu gura până la urechi.
Pentru o clipă, Charlotte uitase unde se află, ce se întâmpla şi de ce era acolo. Pentru o clipă, camera din jurul ei deveni ştearsă. Râsetul copilei îi aminti de momentele pe care le petrecea cu sora ei mai mică, Clare. Îşi aminti de momentele în care erau doar ele pe peluza din faţa casei, alergându-se una pe cealaltă prin zăpadă în timpul iernii sau stropindu-se cu apă atunci când soarele încălzea cu putere fiecare centimetru de pământ. Toate acele amintiri păreau atât de îndepărtate şi totuşi atât de proaspete în mintea lui Charlotte încât şocul trezirii la realitate o făvu să tresară atât de tare încât aproape o scăpă pe biata Elena din braţe. Îşi roti speriată ochii în jur, pereții infirmeriei rematerializându-se, formând parcă o cuşcă rece în jurul ei.
Mânuţele Elenei i se puseră pe obraji şi îi atrase atenţia asupra ei. Avea sprâncenele ridicate întrebător, iar ochii de un albastru deschis o priveau curioşi.
- Te-am lovit? chiţăi fetiţa şi îşi înclină capul.
Charlotte dădu din cap şi îi zâmbi, simţind un nod în gât.
- Nu, doar ameţit când te-am învârtit. Ştii că e rândul tău să faci baie? o întrebă Charlotte ca să o distragă de la minciuna pe care i-o servise.
Faţa Elenei se însenină brusc şi începu să bată entuziasmată din palme.
- Şi Baba îmi făcea baie! El îmi pieptăna părul şi mă ajuta să nu ratez vreo pată. Îmi spunea că e important să le şterg pe toate!
Charlotte o săltă în braţe şi înaintă către uşă.
- Atunci o să mă înveţi şi pe mine ce făcea Baba. Deocamdată eu îi ţin locul.
Elena îi aruncă un zâmbet ştirb şi aprobă cu o mişcare energică din cap. Ştia că nu mai dura mult până când Nick avea să le spună să se pregătească de mutare. Nu ştia cum avea să fie transportate de la o bază militară la alta, fără să atragă atenţia celorlalţi soldaţi. Ar fi vrut să îl poată ajuta cu ceva, cu orice, pe Nick. El făcea atâtea pentru ea şi pentru celelalte persoane pe care le salva. Şi nu le cerea nimic în schimb. El era motivul pentru care încă mai credea în sfârşirea războiului.
Urmărind cu atenţie coridorul lung, abia luminat de câte o lampă agăţată din câţiva în câţiva metri, Charlotte îi făcu semn Elenei să se liniştească. Trebuiau să fie cât mai silenţioase posibil, iar Charlotte se miră de cât de repede înţelesese Elena tot ce i se spunea. Pentru o fetiţă de patru ani, era foarte ageră şi se prindea foarte repede de multe lucruri la care adulţii ar fi stat să se gândească.
Păşind atent şi verificând culoarul, Charlotte înaintă precaută către uşa de la capătul coridorului, scoţând cu o mână cheia pe care Nick i-o dăduse. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, frica încercând-o când auzi o uşă deschizându-se în spatele ei. Nick nu îi spusese niciodată să stea ascunsă şi să nu se lase văzută de ceilalţi soldaţi, dar avea o presimţire că Nick i-ar fi recunoscător dacă ar fi cât mai discretă. Charlotte nu ştia câţi dintre camarazii lui Nick ştiau de ce făcea el şi nici câţi îl susţineau. Probabil un nunăr foarte mic din prima categorie şi unul şi mai mic din a doua, iar Charlotte nu voia să îi facă existenţa şi mai complicată decât era deja. Ea ştia doar de câţiva oameni care îl mai ajutau când prindeau ocazia: doamna Lova, infirmiera, o femeie trecuta de a doua tinerete, care insista ca lucrurile să fie făcute aşa cum se făceau când era ea adolescentă, dar care ţinea la fetele pe care le aducea Nick ca la ochii din cap; bucătarul bazei militare era de partea lui, chiar dacă voia sau nu- cum soţia lui era infirmiera, nu avea de ales; Daniel, celălalt soldat cu care Nick o salvase, deşi Charlotte nu era atât de sigură în privinţa lui. Avea o atitudine înşelătoare: mai mereu era binevoitor şi zâmbitor, dar avea momente când sclipirea din ochii lui îşi schimba direcţia şi ochii îi căpătau o alură sinistră, care o înspăimânta pe Charlotte. Mai erau vreo câţiva soldaţi pe care îi auzea în nopţile nedormite stând de pază în faţa infirmeriei, dar nu avu ocazia niciodată să îi cunoască sau să îi vadă. Mereu se ţineau la întuneric şi îi dădeau impresia că nu vor ca micul lor secret- acela că îl ajutau pe Nick- să iasă la iveală, aşa cum nimeni care îl ajuta nu voia.
Băgă cheia în broasca uşii, apăsă cu mai multă putere pe clanţă decât ar fi trebuit şi se împinse cu umărul în lemnul scorojit de vreme şi de praf. Simţindu-şi inima în piept din cauza fricii de a fi prinsă, închise uşa cu piciorul şi trase zăvorul cu o mişcare bruscă. Abia după ce aprinse lumina şi văzu pereţii de un verde familiar al băii putu să dea drumul aerului pe care îl ţinuse în piept. O lăsă pe Elena din braţe şi se apropie de cada veche, dar încă în stare bună, şi porni apa. Ştia că nu avea mult timp până apa caldă avea să se oprească, aşa că trebuia să se grăbească. Se întoarse cu faţa spre Elena, care se uita curioasă în jur, analizând baia. Deşi avea tot ce îi trebuia, încăperea părea goală, probabil din cauza spaţiului mult prea mare alocat pentru cele câteva obiecte- cada, chiuveta, toaleta şi un raft pe care erau aşezate nişte prosoape-, care se aflau la o distanţă considerabilă unele de altele, dar de aceeaşi culoare ştearsă atât de tare de timp, încât se putea distinge culoarea materialului din care era fabricat fiecare.
Ajuntând-o pe Elena să se urce în cada mult mai înaltă decât ea, Charlotte îi zâmbi când fetiţa începu să îi spună cum să facă spumă mai multă cu săpunul, doar pentru că aşa făcea şi baba al ei.

Bătrâna doamnă Lova aşeză pungile unele peste altele, dar totuşi cu grijă, pentru a nu strica ce era înăuntru. Un zâmbet de om cunoscător i se aşeză pe chipul ridat, oferindu-i un aspect blând. Îşi strânse cu o mişcare repezită şorţul pe care îl avea legat de mijlocul trupului şi îi făcu semn tânărului soldat care vorbea cu o fată de pe unul dintre paturi să se apropie.
Doamna Lova era o femeie de statură medie, dar bine făcută, de vreo şaizeci de ani, cu părul grizonat strâns într-un coc perfect. Ochii gri păreau trecuţi prin multe încercări, iar zâmbetul pe care îl avea mereu involuntar pe buze îi dădea aerul de bunica perfectă la care cu toţii visează.
- Da, doamnă Lova! i se adresă acesta cu respect, făcând un gest din cap. Aţi rezolvat?
- Nick, dragul meu, am reuşit să strâng tot ce am putut, iar Octavian a pregătit câtă mâncare a putut fără să să intre în atenţia nimănui. Am reuşit să adunăm mai multe conserve şi mai multe haine pe care cred că orice fată de aici ar putea să le poarte.
Nick zâmbi fără să îşi dea seama către femeia care îi fusese ca o mamă de când o cunoscuse. Ea îl sprijinise în dorinţa lui de a îi salva pe cei nevinovaţi şi nu îl salvase de puţine ori de la a fi descoperit din cauza unor greşeli minore, care l-ar fi dat de gol dacă ea nu ar fi luat vina asupra ei.
- Oricum, Nick, cotinuă doamna Lova, greul abia acum începe. Sper din tot sufletul ca, oriunde te duci, în oricare bază militară te afli, să găseşti oameni care să te ajute să continui salvarea. Iadul este pe cale să fie adus pe Pământ, iar noi suntem singurii vinovaţi pentru ce se întâmplă. Ţara noastră a început totul. Măcar să încercăm să îi salvăm pe neajutoraţi. Toţi suntem oameni, iar ei au nevoie de ajutor mai mult decât avem noi.
Fără să se gândească, Nick înaintă şi o îmbrăţişă pe doamna Lova, care îl mângâia linistitor pe spate.
- Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ajutorul dumneavoastră şi al domnului Octavian. Nu aş fi reuşit să salvez şi să îngrijesc atâtea persoane, spuse Nick, încă sub efectul îmbrăţişării.
- Nu ne da atâta credit, dragă. Tu le-ai ferit, iar noi am făcut tot ce am putut ca să te susţinem. Nu cred că există aici vreun soldat care să fi făcut asta din proprie iniţiativă.
- Nici nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc, murmură Nick, cu o voce ştrangulată.
Doamna Lova îi dădu drumul din îmbrăţişare, dar nu îşi luă mâinile de pe el. În schimb, îşi puse palma dreaptă pe obrazul lui, mângâindu-l liniştitor.
- Mulţumeşte-mi prin a salva cât mai multe suflete nevinovate. Tu eşti îngerul lor păzitor. Nu le lăsa să ardă în focul războiului.

*NU E EDITAT*