Pe Timp De Război

Capitolul 2

Vocea bărbatului reuși cumva să îi pătrundă până în măduva oaselor, mici fiori zguduind-o, făcându-i picioarele să tremure nesigure. Stomacul i se strânse într-un ghem dureros și i se lipi de șira spinării, un sentiment ciudat traversând-o, iar ea nu îl recunoscu. Nu simțise niciodată frica în adevăratul sens al cuvântului, dar știa că avea să o facă.
Imaginea din fața lui Charlotte era scoasă dintr-unul dintre filmele vechi, alb-negru, pe care ea adora să le urmărească într-o seară ploioasă, cocoțată pe un imens vraf de pături pufoase, ținând în brațe o pernă viu colorată. De data asta însă, scena se schimbase. Nimic nu era la fel de vesel ca în acele filme, peisajul din fața ei reușind să îi facă câteva lacrimi să îi alunece nestingherite pe obrajii lipsiți de culoare și acoperiți de praf.
În fața ei erau ruine ale unor clădiri și, pentru o secundă, se întrebă unde este. Praful gri necăcios era împrăștiat peste tot, acoperind majoritatea suprafeței de pământ din jurul ei. Rămășițe a ceea ce părea că fusese odată o mașină o făcură să tresară speriată și nu mai ignoră vocea din capul ei care îi spunea că asta e aleea din fața propriei ei case, iar carcasa neagră distrusă a mașinii pe care o observase era chiar a mașinii ei. Simpla realizare a acestui gând o făcu să țipe și să fugă din strânsoarea bărbatului, împingându-l de lângă ea cu toată puterea pe care o mai avea. Se opri la locul unde capota mașinii era visibilă prin grămada de moloz și se lăsă pe genunchi, începând să sape prin materialul dur care îi strivise toată viața mai repede decât credea că e posibil. Încercă cu disperare să dea materialul dur la o parte, ignorând durerea provocată de zgârietura pe care și-o făcuse când trase de o bucată prea mare de moloz, simțind un firicel de căldură alunecându-i de-a lungul brațului. Lacrimile îi curgeau în neștire pe față, aterizând pe hainele murdare pe care le purta. Izbucni în plâns și își acoperi fața cu mâinile, încercând să își înfunde suspinele și să îngroape strigătele de disperare care voiau să iasă. Ce avea de gând să facă? Ce putea să facă? Dacă soldatul nu mințea, părinții ei încă trăiau, dar nu știa unde sunt, iar ea nu îi putea căuta fără să își riște viața, când abia scăpase de la moarte ca prin urechile acului. În plus, el și-a făcut clar punctul de vedere când i-a spus că ea îi va însoți pe ei, pe toți soldații, și că nu o va lăsa să plece. Fie murea, fie ar fi rămas prizoniera lor, a inamicilor țării ei. Dar ea- Charlotte Collins, care nu rănise pe nimeni în toată viața ei și nu îndrăznea să se atingă de insecte pentru că era prea speriată de ele-, ea era prinsă în mijlocul jocurilor murdare pe care unii voiau să le joace, fără să fie conștienți de consecințe. Sau, dacă erau conștienți de urmări, nu le păsa, iar nepăsarea doare mai tare decât neștiința, indiferent de situație.
Într-un moment în care slăbiciunea o cuprinse complet, își lăsă disperarea să iasă la iveală și țipă de durere, lăsându-și capul pe spate și ținându-și ochii strâns închiși. Clare, unde era Clare? Unde era sora ei? Era de datoria ei să aibă grijă de Clare, de sora ei mai mică, dar nu se putea ține de ea. Avea să își piardă libertatea, deja o făcuse, și nu putea face nimic în legătură cu asta. Putea doar să spere că totul va ajunge la un final odată și odată.
Charlotte își lăsă ochii să se deschidă și privi în sus, la priveliștea oferită de cerul de deasupra ei. Dacă nu ar fi știut că cel care se înălța înaintea chipului ei e cerul, ar fi crezut că privește o pătură gri foarte pufoasă și groasă, agățată de tavan. Dar nu era. Acela era cerul, altă dată de un albastru senin, plin de norișori albi de toate mărimile și formele. Obișnuia să stea întinsă pe iarba din fața casei împreună cu Clare, încercând să găsească forme în figurile norilor. Acum niciun nor nu era vizibil pe cer, iar săgeata roșie care îl brăzdă brusc, lăsând în urmă o dâră sângerie, o făcu să se dezechilibreze și să cadă pe spate, simțind prin materialul hainelor împunsăturile molozului din care era făcută casa ei, dar le ignoră. Ea doar urmări cu privirea săgeata roșie până când dispăru după linia orizontului, urmată la câteva secunde de o bubuitură pe care o simți până în adâncul ființei și realiză că aia nu fusese doar o săgeată.
- Trebuie să plecăm, acum! o întrerupse o voce din gânduri.
Puștoaica răvășită și distrusă care îl privea cu ochi înlăcrimați se uita parcă prin el, fără să realizeze că face asta. Părul negru îi era încărcat de praful molozului, ochii ciocolatii îi înotau în lacrimi, iar fața în formă de inimă îi era schimonosită într-o strâmbătură ce îi trăda tumultul interior. Și, deși era terorizată de panica din jurul ei, voia să lupte. Era curajoasă, mult mai curajoasă de cât credea că poate fi, se gândi Nick și se aplecă, ridicând-o în picioare. Nu voia decât să o salveze, și pe ea, dar și pe celelalte fete nevinovate pe care țara lui le numea "daune colaterale". Nu putea accepta ca inocența să fie pătată de urmările unor jocuri murdare de care niște oameni ipocriți nu se mai săturau în a le juca. Era dezgustat că era obligat să lupte pentru ei, chiar dacă nu o arăta niciodată nimănui, nici măcar colegilor alături de care pornise atacul.
Charlotte reuși să își păstreze echilibrul pe picioare, chiar dacă nu se simțea stabilă pe ea. Nu știa cât de puternică e furtuna din interiorul ei și nu putea ghici dacă avea de gând să se oprească vreodată din a o tortura sau dacă va lua controlul asupra ei, dar nu voia să afle. Cel puțin nu în acel moment.
- Du-o de aici! strigă celălalt soldat către Nick. Se apropie!
El încuviință și se uită la Charlotte, asigurându-se dintr-o privire că nu va leșina.
- Trebuie să plecăm...
- Charlotte. Mă cheamă Charlotte, îi completă propoziția și se lăsă trasă spre necunoscut de salvatorul și, în același timp, călăul ei.
El încuviință.
- Eu sunt Nick, se prezentă fără să se uite la ea. Charlotte, dacă ții la viața ta, nu încerca să fugi.
Ea se uită în altă parte, încercând să își ascundă câteva lacrimi. Aerul vuia în jurul ei, fiind tăiat de ceea ce observă că sunt avioane de război, pe care le văzuse doar la televizor. Dar erau reale și executau răsuciri periculoase în înaltul cerului, parcă analizând zona și pregătind măsurile necesare pentru un atac. Charlotte trase aer în piept, încercând să se calmeze. Trebuia să își fi ascultat tatăl și să fi plecat exact în acel moment. Acum ar fi fost cu ei și nimic nu i-ar fi putut despărți. Dar nu era. În schimb, era împreună cu un soldat inamic care aparent voia să o țină în siguranță din motive pe care nu le precizase. Dar, tot ce știa Charlotte era faptul că era în stare să facă orice ca să își vadă familia reunită, chiar dacă însemna că trebuia să aștepte ani întregi pentru ca asta să se întâmple.