Pe Timp De Război

Capitolul 3

Când se trezi, Charlotte nu recunoscu tavanul la care se uita, dar asta i se întâmpla când deschidea ochii. Imaginea camerei ei dispărea din ce în ce mai tare de fiecare dată când clipea des și apăsat, în încercarea de a-și alunga pelicula de oboseală pe care somnul o pusese asupra ei. Tapetul de un roz prăfuit a dispărut treptat din fața ochilor ei, fiind înlocuit de un tavan de culoarea frunzei de stejar. Părea genul de material pe care îl găsești într-un beci abandonat: dur și umed.
Se ridică în capul oaselor și își trecu de câteva ori mâinile prin păr, fără să reușească să îl descâlcească. Praful și agitația prin care trecuse se lipiseră de ea într-un strat subțire transparent, care îi provoca mâncărimi. Simțea nevoia de a face un duș rece, așa cum făcea de fiecare dată când avea ocazia, dar pur și simplu o înăbuși undeva departe, alături de celelalte probleme care acum i se păreau minore.
Își puse coatele pe genunchi și își sprijini capul de palmele transpirate, închizându-și ochii. Tot ce se întâmpla în jurul ei o copleșea, iar faptul că familia ei nu îi era alături, nu o făcea decât să o sperie din ce în ce mai tare, dar nu arăta asta în fața nimănui. Nu lăsa nicio lacrimă să îi cadă pe obraz de față cu cineva, nici măcar de față cu Nick.
Tresări la amintirea lui și își deschise ochii, holbându-se la patul de lângă ea. Nick o ajutase mai mult decât credea că o va face. Chiar dacă era unul dintre soldații invadatori și nu avea nicio datorie față de ea sau față de fetele pe care le salva, el era bun și avea grijă de ele. Nu exista zi în care Nick să nu se întoarcă cu fete rănite, unele abia scăpate cu viață din focul războiului, și să nu aibă liniște până când nu le instala în infirmerie, alături de celelalte. Multe dintre ele fuseseră trimise în alte baze din cauza lipsei de spațiu și a alimentelor, dar ea nu plecase de acolo și nici nu avea de gând să o facă. Trecuse ceva timp de când ea ajunsese în baza soldaților, probabil câteva zile, dar nu își putea aminti cu exactitate. Timpul nu mai are valoare atunci când ești în război.
Un căscat se auzi din patul la care se holba, părul blond și scurt al fetiței de nici zece anișori ivindu-se de sub cearșaful de bumbac. Charlotte o privi cum își frecă ochii cu mânuțele micuțe și se uită în jur, ochii albaștri devenindu-i brusc veseli când o observară pe Charlotte. Cu un zâmbet știrb, sări energică din pat și alergă spre ea, sărindu-i în brațe.
Charlotte o îmbrățișă și o sărută părintește pe vârful capului, inocența fetiței din brațele ei făcând-o să se întrebe: unde este Clare?

- Uite, Nick, spuse Daniel, degeaba încercăm să le protejăm. Totul e foarte nesigur în momentul ăsta, iar dacă primim o vizită surpriză din partea generalului, nu vom ieși prea bine.
Nick își smulse cu putere casca de pe cap, ignorând durerea. Nu își putea imagina ce ar fi putut să se întâmple cu fetele pe care le salvase dacă el nu ar fi fost acolo să le ofere ajutor.
- Și ce ai vrea să fac? Să le alung? Să le omor? Dacă nu aș fi fost eu, fetele alea ar fi moarte sau ar fi ajuns bătaia de joc a soldaților.
Daniel tăcu și își feri privirea de Nick, uitându-se pe planurile de atac așezate pe masă. Când acceptase să lupte alături de poporul său, nu își imaginase că războiul avea să se simtă atât de eliberator. Încă de când primise înștiințare că e obligat să participe la război, se simțise onorat. Voia să execute fiecare comandă primită cât de bine poate, trecând pământul inamic prin foc și sabie. Sufletele inocente care se nimereau în calea lui erau pur și simplu numite "daune colaterale", iar compasiunea pe care Nick o arăta nu era decât o piatră incomodă în pantof. Bineînțeles, asta putea reprezenta și un avantaj. Datorită slăbuciunii colegului său, el putea fi avansat în grad mai repede fără concurență.
- Și de ce ar fi treaba noastră să le salvăm? atacă brusc Daniel.
Nick își scăpă casca din brațe, aceasta aterizând cu un zgomot de zăngănit pe podeaua dură. Nu îi venea să creadă ce poate spune un om pe care îl considera prieten. Părul nisipiu al lui Daniel îi stătea lipit de față, scoțându-i în evidență trăsăturile aspre. Deși scund, reușea să se facă ascultat de către ceilalți printr-un ton dur și hotărât, iar Nick îl respecta pentru asta.
- Nu, dar e treaba noastră să fim oameni. De ce să sacrificăm oamenii inocenți când îi putem salva? Și așa suntem obligați să ucidem...
- Obligați să ucidem? îl întrerupse Daniel, un râset ieșindu-i de pe buzele subțiri. Tu vezi lupta pentru propria ta țară o obligație? Ție ți se pare că, a servi scopurile patriei tale, e un chin? În timp ce tu te plângi că trebuie să lupți, acasă sunt bărbați care își doresc să fi fost chemați pe front. Tu o vezi ca pe o obligație. Eu o văd ca pe o onoare.
Fața lui Nick se schimonosi într-o încruntătură, iar inima i se opri pentru câteva secunde. Mereu avusese senzația că bunătatea lui Daniel e forțată și că faptele lui de vitejie erau exagerate, dar niciodată nu ar fi ghicit că el se bucura să facă vărsare de sânge.
Fără să-i mai spună vreun alt cuvânt, Nick părăsi încăperea și se îndreptă spre infirmerie. Voia să uite tot ce auzise de la Daniel, iar singurul gând care îl ajuta era că salvase oameni nevinovați din ghearele războiului, soarta lor depinzând de el mai mult decât și-ar fi dorit. Dar gândul că el le oferise o șansă de a scăpa de moarte îi dădea curaj să își continue lupta pentru pace și dreptate.

NU E EDITAT