Sindi abia își mai ținea răsuflarea. Efortul îl sleise de puteri și doar gândul că în curând va ajunge din nou acasă îi dădea tăria de a continua drumul. Abia târându-și coada, motanul portocaliu cu dungi negre ajunse în vârful penultimei coline, de unde se vedea Cetatea în toată splendoarea ei, aproape că se dădu de-a dura pe panta ce urmă, ajutat fiind de greutatea sa generoasă, urcă anevoie ultimul deal - cel din urmă obstacol al călătoriei sale și se apropie de poarta masivă din lemn de stejar, sculptată cu motive tradiționale pisicești. Tânărul își șterse fruntea de sudori, se ridică pe picioarele din spate și își așeză lăbuța stângă pe unul din pereții de piatră ce străjuiau poarta. Ca ghidat de o mână nevăzută, un contur negru începu să se deseneze de unul singur luând forma pernuțelor motanului, iar porțiunea de perete astfel conturată se retrase spre interior și permise porții să se deschidă cu un scârțâit prelung. Sindi intră în Cetate, se opri în loc pentru câteva secunde, trăgând cu sete aer în piept, privi luna care se întrevedea rotofeie de după crengile unui fag bătrân și după ce își potrivi mai bine rucsăcelul pe umeri merse mai departe, de data aceasta cu pas domol, știind că tot ce iubea mai mult pe lume este la doar o aruncătură de băț distanță. În urma sa, încă două siluete intrară în Cetate, iar poarta se închise la loc și liniștea se revărsă lin, ispitind la somn chiar și vietățile nocturne.
