Şcoala Superioară de Artă şi Tehnică Pisicească se găsea la est de Cetatea Pisicilor, într-o regiune ascunsă de ochii curioşilor între două dealuri înalte şi o pădure deasă de brad. Această unitate de instruire fusese fondată cu peste 1200 de ani în urmă de un bătrân vraci şi servise la început ca loc în care pisicile învăţau tehnici de supravieţuire. Aceste lecţii erau predate iniţial într-un cort de mari dimensiuni, pe care legenda spune că bătrânul motan-vraci Vitellius îl construise cu ajutorul vulturului său, care îi era tovarăş şi care îl însoţea peste tot, zburându-i pe deasupra capului. Una dintre cele patru feţe ale Piramidelor-monede folosite în comerţ de rasa pisicilor îi prezenta pe cei doi prieteni nedespărţiţi: bătrânul care pusese bazele învăţământului pisicesc – a cărui siluetă era desenată din V-uri multiple –, iar deasupra sa, vulturul-prieten de nădejde, Volantis, cu aripile deschise în zbor şi gata oricând să-i sară în ajutor. Poveştile istorice despre bătrânul motan Vitellius şi camaradul înaripat Volantis nu se opresc însă aici. Despre cei doi se mai spunea şi că împreună ar fi descoperit locul în care creşte Iarba Fiarelor: o plantă cu puteri deosebite, care conferă posesorului ei darul de a citi gândurile şi care îl protejează pe acesta de relele care se abat asupra lui, ca un scut invizibil şi impenetrabil. Cu ajutorul acestei plante, Vitallis și Volantis ar fi reușit să dejoace planurile de cotropire și cucerire ale barbarilor care atacaseră ținutul în urmă cu 1200 de ani, reușind să păstreze intactă moștenirea geografică și spirituală a rasei pisicești. Iarba Fiarelor nu mai fusese văzută din acele vremuri și până în prezent. Unele pisici erau de părere că aceasta stătea ascunsă sub formă de sămânță și aștepta alte vremuri de răstriște pentru a crește și a fi cu adevărat de folos rasei, iar pisicile mai sceptice o considerau dispărută pentru totdeauna, alături de alte specii de plante despre care le povestiseră bătrânii sau despre care învățaseră la cursul "Ierburile naturii și întrebuințarea lor în viața de zi cu zi".
-
Pisoii învățau la școală despre predecesorii lor în cadrul cursului "Străbunii – fapte, legende și mituri pisicești". La Școala Superioară, Sindi, Nemira și Jupiter studiau în anul II și alte materii precum: "Caligrafie și arta povestitului", "Spațiul fizic al pisicilor – așezare și caracteristici", "Chibzuirea Piramidelor și a altor bunuri pisicești", "Ghembal – sport pentru corp și minte – curs practic", "Ghembal – logica labirintului", "Arta vânătorii", "Arta prezicerii viitorului, treapta II: bobii de porumb", "Rețetarul – curs practic de gătit", "Comunicații, corespondență și transmiterea mesajelor", "Metode de apărare, supraviețuire și atac", "Alte specii – prieteni sau dușmani?", "Corpul pisicii, treapta II – metode de vindecare a rănilor", "Torsul – efecte și beneficii", "Curiozitatea și cum poate fi stăpânită" și "Igiena zilnică a pisicii – reguli fundamentale". Cei trei eroi ai noștri erau unii dintre cei mai buni elevi ai Școlii, însă nimeni nu îl întrecea pe Jupiter Oreo, care încă din primul an fusese ales șef de promoție. Acest titlu îi adusese atât avantaje, cât și dezavantaje motanului persan care crescuse la orfelinat: în primul rând că se bucura de anumite privilegii, cum ar fi chei de acces în laboratoarele și arhivele în care doar profesorii aveau permisiunea de a intra. Pe de altă parte, unii colegi îl priveau cu invidie și nu ratau nicio șansă de a fi răutăcioși cu el, numindu-l "tocilar". Însă Jupiter nu punea la suflet șicanele, nu doar pentru că era obișnuit de mic cu ele, ci și datorită firii binevoitoare cu care îl înzestrase natura, preferând să privească întotdeauna partea pozitivă a lucrurilor, situațiilor și persoanelor pe care viața i le adusese în cale. Faptul că Sindi și Nemira erau făcuți din același aluat îl determinase pe Jupiter să și-i apropie pe cei doi încă de la prima oră de "Corpul pisicii – treapta I", când aceștia îi luaseră apărarea în fața lui Darius Mud, un coleg care îl numise "ciudat" și îi spusese că pentru el trebuie să se facă un manual separat despre "albinoși cu mutre turtite și cozi stufoase". Sindi nu putuse să se abțină în prezența unei asemenea dovezi de limitare mintală și îl jignise pe respectivul elev în fața întregii clase, cu umor ironic și referiri directe la "inteligența care fuge de unele capete ca dracul de tămâie". Nemira îl susținuse dar îl și potolise pe Sindi, care se ambalase poate mai mult decât era necesar. Motanul portocaliu cu dungi negre simțise și el de multe ori cum e să fii judecat pe bază de aparențe și asta îl făcuse să urască nedreptățile de orice fel și să lupte împotriva lor indiferent de consecințe.
- Vrei să stai alături de noi în sala de mese? îl întrebaseră cei doi pe Jupiter după terminarea orei.
- Sigur că da! răspunse acesta fără să stea pe gânduri.
- Hai, vă fac cinste cu înghețată de căpșuni, le spusese Sindi, luându-i pe după umeri pe Nemira și Jupiter, iar acela fusese începutul unei minunate prietenii în trei.
-
Primul an de Școală Superioară trecuse pe negândite. În afara orelor de curs, cei trei pisoi își ocupaseră timpul cu cercetatul școlii și al împrejurimilor acesteia. Existau zone în care copiilor le era interzis să pătrundă, "pentru propria lor protecție", după cum le tot repeta Directoarea Școlii Superioare. Doamna Muffin le era totodată și profesoară la cursul "Curiozitatea și cum poate fi stăpânită" și toată ziua, când nu avea de ținut ore, umbla prin școală și dădea sancțiuni elevilor pe care îi găsea în locuri nepermise sau făcând lucruri care i se păreau "suspecte". Doamna Muffin era o pisică pestriță, aproape de vârsta ieșitului la pensie, căreia îi lipsea vârful urechii stângi. Prin școală circula un zvon conform căruia Doamna Directoare ar fi locuit departe de civilizație, în mijlocul pădurii, alături de doi șoareci care ar fi fost de fapt foști elevi ai școlii, pe care profesoara îi transformase atunci când aceștia îi descoperiseră ascunzătoarea. Copiii legau această poveste de reala dispariție din urmă cu mulți ani a doi elevi care se aventuraseră într-adevăr prea departe pe munte și pe care nu-i mai găsise nimeni niciodată, însă cercetările ulterioare nu dovediseră nicio conexiune între Directoarea Muffin și dispariția celor doi copii. Totuși, povestea se împământenise și o știau toți, de la primul la ultimul an. Chiar dacă erau conștienți că e doar o legendă, elevii făceau tot posibilul să nu iasă în calea profesoarei cu renume de vrăjitoare.
-
Sindi, Nemira și Jupiter trecuseră de câteva ori granițele impuse de Doamna Directoare și de ceilalți profesori, mai ales spre sfârșitul primului an de studiu, când se familiarizaseră deja cu mersul lucrurilor. Pur și simplu nu se putuseră abține să nu întreacă puțin câte puțin limitele pe care nu aveau voie să le încalce, însă din fericire pentru ei nu fuseseră niciodată prinși atunci când ieșeau din școală după ora stingerii și mergeau să privească luna de pe dealul din apropiere, când se strecurau în bucătărie pentru a șterpeli dulciuri sau când "împrumutau" ustensilele laboratorului de "Arta vânătorii" pentru a merge la pescuit în locuri interzise. Dacă în primul an cei trei copii fuseseră nevoiți să-și pună de cele mai multe ori curiozitatea în cui din cauza imposibilității de a accede în unele dintre camerele, laboratoarele sau pivnițele Școlii Superioare, pentru că existau chei, combinații de cifre sau parole de acces pe care nu puteau să pună gheara, anul II veni pentru cei trei pisoi curioși cu o surpriză: Jupiter Oreo, care fusese ales șef de promoție al anului întâi, avea acum privilegiul de a fi unul dintre cei doi elevi căruia îi era încredințată spre a fi păzită "Cutia cu Taine", un cufăr destul de micuț în care profesorii închideau la sfârșitul fiecărei zile, după caz, cheile sau carnețelele cu combinațiile de cifre sau parolele de la arhive, pivnițe, laboratoare, birouri, biblioteca pentru profesori, poarta mare de stejar de la intrarea în domeniu sau alte locuri interzise elevilor după orele de curs sau în tot restul timpului.
- Vă dați seama câte lucruri noi o să avem ocazia să aflăm acum?
Acesta fusese primul lucru pe care Sindi Zece li-l spusese prietenilor săi la aflarea veștii, în timp ce fața i se luminase ca nicicând altă dată.
- Vezi-ți de treabă, doar n-o să-și riște blana pentru noi. A depus un jurământ de confidențialitate și tu ar trebui să fii mai atent la cursul de "Curiozitatea și cum poate fi stăpânită", fiindcă văd că nu ți-a fost de niciun folos până acum, se rățoi Nemira la Sindi, însă o dădură de gol ochii mari pe care și-i holbă către Jupiter și în care se citea clar: "îmi doresc același lucru ca și Sindi, însă nu pot să îți cer așa direct și trebuie să pară că nu mă roade curiozitatea, până nu vine de la tine ideea de a ne folosi de privilegiul pe care l-ai primit și nici nu e corect să-ți cerem să-ți riști statutul pentru noi". Era evident și pentru prietenii ei că se gândise la același lucru, altfel de unde ar fi știut așa ușor la ce se referise Sindi?
Jupiter zâmbi ștrengărește pe sub mustăți. Ideea îi trecuse prin minte din prima clipă, însă își lăsă prietenii să fiarbă un pic în suc propriu. Nu le răspunse decât cu un "nu știu, să vedem" sec și nu vorbi nimic cu cei doi până după masa de prânz, când îi luă de o parte și le zise:
- Am ținut gheruțele încrucișate.
- Ce ai făcut? întrebară într-un glas Nemira și Sindi.
- Am ținut gheruțele încrucișate când am rostit jurământul de confidențialitate. Adică l-am anulat. E bună și casa de copii la ceva, acolo am învățat șmecheria.
Sindi și Nemira răsuflară ușurați, după care cei trei râseră și merseră la ora practică de Ghembal, unde urmau să consume toate caloriile acumulate la masa de prânz.
-
Se scursese aproape o lună de începutul anului II. Programul încărcat, orele practice și antrenamentele de Ghembal îi ținuseră atât de ocupați pe cei trei pisoi, încât nu avuseseră timp să exploreze secretele Școlii. Seara ajungeau frânți în camerele de cămin și abia apucau să-și facă temele pentru a doua zi. Nemira, care stătea în cameră cu alte cinci fete din același an, își încheia fiecare zi printr-o baie lungă și relaxantă cu spumă, în timp ce băieții se spălau la repezeală și de multe ori dormeau neîntorși până a doua zi.
Pe la ora 18:00, într-o vineri în care Jupiter lipsise de la ultimul curs de studiu al altor specii, fiind învoit pentru a da o lăbuță de ajutor profesoarei de ghicit în bobi, cei trei prieteni se întâlniră pe coridorul de la ultimul etaj și se retraseră lângă fereastra din capăt, de unde se vedea domeniul în toată splendoarea lui. Jupiter avea să le spună lui Sindi și Nemirei ceva care, după expresia motanului persan, nu mai suporta amânare.
- Știți că Doamna Ginger m-a învoit pentru a o ajuta să debaraseze cămăruța din spatele laboratorului ei. M-a pus să fac curat într-o cutie veche, plină de praf, în care erau tot felul de obiecte ciudate, printre care un glob de cristal, cărți antice de tarot, schițe cu lăbuțe de pisică desenate, alături de explicații despre fiecare dungă sau pernuță și o mulțime de scrisori primite din ținuturi îndepărtate, de unele nici nu am auzit vreodată. Multe erau scrise cu litere ciudate, într-o limbă necunoscută, altele păreau scrise cu sânge.
- Serios? îl întrerupse Sindi, însă Jupiter continuă să povestească, aproape fără să respire.
- Mi-a atras atenția o scrisoare. Nu știu de ce, pur și simplu mi-au căzut ochii pe ea și nu mi i-am mai putut dezlipi de acolo. Am scos hârtia din plic și, spre rușinea mea, am citit-o. N-o să vă vină să credeți ce scria în ea! Am fugit, vine Doamna Ginger, mă caută să terminăm curățenia. Veniți la ora 22:00 pe terasa de la etajul doi, trebuie să patrulez pe acolo ca să mă asigur că nu sunt elevi ieșiți din dormitoare!
Jupiter dispăru alături de Doamna Ginger, lăsându-și cei doi prieteni cu gurile căscate.
- La ora 22:00?! Dacă nu m-o găsi mort de curiozitate până atunci, zise Sindi îmbufnat, apoi plecă alături de Nemira, încercând amândoi fără rezultat să ghicească ce conținea scrisoarea.
-
Orele trecură așa cum trec atunci când aștepți ceva din tot sufletul. La ora 21:45, Sindi și Nemira se ascunseră în băile de la etajul doi, Sindi la băieți și Nemira la fete, iar la ora 22:00, după ce se dădu stingerea, ieșiră tiptil și merseră pe terasa unde îi aștepta Jupiter, care se plimba de colo-colo, cu labele la spate, căzut pe gânduri.
- Ești sigur că putem vorbi aici fără să te dăm de necaz? întrebă Nemira, lucru care îl înfurie pe Sindi, fiindcă motanul portocaliu cu dungi negre își dorea ca prietenul său să treacă direct la subiect.
- Da, nu va trece nimeni pe aici în următoarele douăzeci de minute. Fiți atenți!
Jupiter trase aer în piept și începu să povestească:
- În scrisoare era vorba despre o prezicere care s-a făcut în urmă cu mulți ani și care spune că rasa pisicească va fi atacată și nimicită cu o armă care stă ascunsă în pământ. Nu scria exact așa, dar asta am înțeles eu, așa am interpretat-o, fiindcă nu era nimic scris clar, așa cum vorbim noi, ci în limbaj codificat prin metafore. Tipul sau tipa care a trimis scrisoarea, nu știu ce era fiindcă nu s-a semnat decât cu inițialele N. D., spunea că a citit în stele acest lucru și că stelele nu mint niciodată, adică poziția lor într-un anumit moment. Ar mai fi citit și că salvarea există și că va veni din est de la un cavaler necopt a cărui armă e sigilată și îl așteaptă în locul cu lacrimi și suspine.
- Poftim? Și ce ar trebui să înțelegem noi din asta? se repezi Sindi să întrebe. Eu nu pricep nimic!
În timp ce Nemira căuta în gândul ei să înțeleagă tainele scrisorii, Jupiter le spuse cu chipul radiindu-i de mândrie:
- Păi, nu vreau să mă laud și să mă hazardez, dar... m-am gândit de câteva ore încoace și cred că prezicerea s-a făcut despre mine. Eu sunt originar din Orient, care e în est, sunt – da, recunosc! – încă necopt, am o scrisoare de la mama care se află sigilată și mă așteaptă să devin major, și unde e? În orfelinatul unde am crescut! Ce altceva poate să însemne "locul cu lacrimi și suspine"?
Bulversați de descoperirea prietenului lor, Sindi și Nemira se duseră la somn, urmând să detalieze totul cu Jupiter în dimineața următoare. Acesta, însă, nu dormi toată noaptea. Simțise dintotdeauna că e special și așteptase răbdător momentul în care avea să afle că are un destin, că n-a fost aruncat în viață la întâmplare. Își puse ordine în gânduri, iar a doua zi se întâlni cu prietenii săi și împreună puseră la punct un plan prin care să evadeze din căminul Școlii de Artă și Tehnică Pisicească și să ajungă înapoi la orfelinatul din Cetatea Pisicilor, unde să intre înainte de termen în posesia scrisorii lăsate de mama sa.
