Soarele strălucea cu putere pe cer în după-amiaza de toamnă timpurie în care Sindi, Nemira și Jupiter au ieșit pe furiș din casa familiei Zece, cu rucsăcelele pline cu mâncare furată din frigiderul doamnei Zece și mințile înfierbântate de dorința de a descoperi ce conținea scrisoarea pe care Jupiter o primise moștenire de la mama sa atunci când fusese lăsat în fața orfelinatului din Cetatea Pisicilor. Scrisoarea se afla cel mai probabil în biroul Domnului Francois, directorul instituției, după cum bănuia Jupiter. Motanul persan fusese de multe ori chemat la director atunci când locuia la casa de copii, fie ca să dea socoteală pentru diferite năzdrăvănii, fie pentru a i se da anumite sarcini sau pentru a fi felicitat – rareori, ce-i drept –, așa că observase dulapul masiv din lemn de fag din biroul directorului, din care acesta scotea câteodată documente importante și le înmâna secretarei sale, sau în care punea Răvașele primite prin intermediul cutiei poștale atașată de nucul străvechi din curtea orfelinatului.
-
Din cele mai vechi timpuri, pisicile comunicau cu ajutorul copacilor. Când un copac ajungea la maturitate, acesta căpăta abilitatea de a prelua Răvașele pisicilor și de a le transmite prin intermediul legăturilor subpământene formate de rădăcini către destinatarul lor. Trebuia însă ca la adresa de destinație să existe un copac matur din aceeași specie ca Răvașul să poată fi livrat. Câteodată, copacii neexperimentați mai rătăceau corespondența, așa că instituțiile importante își construiau sediile doar în imediata apropiere a unui copac străvechi și de încredere. Nucii și duzii erau preferați pentru că niciodată nu se auzise ca vreun astfel de copac să fi pierdut sau livrat cu întârziere vreun Răvaș, însă nici stejarii, fagii, paltinii sau mestecenii nu erau mai prejos. Diferența o făcea însă faptul că nucii și duzii nu erau copaci sălbatici și nu trebuia ca pisicile să insiste și să se roage prea mult pentru ca aceștia să fie de acord cu transmiterea Răvașelor lor. Celorlalți copaci crescuți în sălbăticie trebuia să le fie gâdilat foarte mult orgoliul, admirate ramurile, făcute complimente și într-un final pisicile erau nevoite să se și alinte de scoarța lor pentru ca aceștia să-și deschidă cutia poștală și să primească înăuntru Răvașul. Nu se știa cu exactitate perioada istorică în care pisicile descoperiseră că se poate comunica cu și prin intermediul copacilor, însă acest aspect al vieții lor era reprezentat și el pe una dintre laturile Piramidei – moneda de schimb a pisicilor. Copacii apăreau ca doi lăstari din aceeași specie, crescuți între lună, stele și soare, adică pregătiți oricând și lucrând neîncetat astfel încât comunicarea între pisicile aflate la distanță unele de altele să fie cât mai eficientă și precisă.
-
- Ne vom opri în Pădurea Crapilor și vom înnopta acolo, pentru că trebuie să recapitulăm planul și să vedem pe unde există scăpări. Am luat cortul tatei și ne vom înghesui toți trei în el. Avem tot ce ne trebuie la noi, iar dacă mai apare ceva o să improvizăm. La noapte vom sta treji și vom pune la punct detaliile, spre dimineață ne vom odihni, iar după-amiază ne punem pe treabă. De acord?
Nemira și Jupiter dădură din cap afirmativ în același timp.
Copiii merseră o bună bucată de vreme pe străzile întortocheate ale Cetății Pisicilor, uitându-se în stânga și în dreapta fără să-și dea seama că ar putea atrage atenția prin comportamentul lor. Inimioarele lor băteau în ritm alert la gândul că urmau să încalce legea, dar pe de altă parte erau entuziasmați de ceea ce aveau să descopere odată intrați în orfelinat. Pădurea Crapilor se afla la marginea Cetății și se spunea că era mai veche chiar decât Cetatea. Lui Sindi îi istorisise bunicul său, tatăl domnului Zece, povestea iazului plin de crapi grași și gustoși pe care pisicile nu avuseseră curaj să-i guste niciodată, însă Sindi nu știa dacă era vorba doar de un basm de adormit pisoii sau de o întâmplare reală. Motanul portocaliu cu dungi negre își amintea cu drag de bunicul său care știa sute de povești minunate, pe care, după trecerea bătrânului pe Celălalt Tărâm, Sindi nu le mai auzise sau citise nicăieri altundeva. Jupiter și Nemira îl ascultaseră pe Sindi spunându-le povestea crapilor cu urechiușele ciulite și boticurile căscate, pentru că nici ei nu o mai auziseră vreodată.
-
Povestea crapilor spusă de Archibald Zece:
"Cu mult timp în urmă, pe vremea când rândunicile trăgeau la jug și furnicile-gigant erau stăpâne peste toate speciile, Septuna, Împărăteasa Furnicilor se plimba prin curtea palatului său. Mușuroiul imens i se părea în acea dimineață o închisoare din care inima îi dădea ghes să scape. Forfota, îmbulzeala, gălăgia miilor de supuși deveniseră de nesuportat pentru Septuna, care porunci să i se înșeueze rândunica favorită, pe Hirundo, și porni în zbor încotro văzu cu ochii, fără alaiul obișnuit de servitori. Cât zburară, cât nu zburară, că la un moment dat se lăsă seara și Septuna îi făcu semn rândunicii să coboare pe pământ. "Vom înnopta aici!", grăi împărăteasa, nelăsându-se înduplecată de rugămințile tovarășei sale de călătorie, care îi spusese că ar fi mai bine să se întoarcă la palat, fiindcă locul îi e necunoscut chiar și ei, iar mlaștina din mijloc de câmp lângă care poposiseră nu era semn bun. "Sunt Împărăteasa Furnicilor și a tuturor speciilor, mă cunoaște orice viețuitoare și nimeni nu va îndrăzni să se atingă de noi!", fu replica Septunei, iar Hirundo își înclină căpușorul și se supuse dorinței stăpânei sale. "Adu vreascuri pentru foc. Ne vom încălzi și vom vedea dacă găsim pește în lacul ăsta plin de nămol, ca să-l frigem pe jar!". Hirundo făcu întocmai, adună cu grijă resturi de trestie și puf de păpădie, peste care își scăpără gheruțele mici și aprinse focul. Din pânze de păianjen vechi de când lumea, întinse peste vârf de trestii, construi un năvod pe care îl aruncă în iaz și se puse pe așteptat. Nu dură mult, că apele până atunci liniștite începură să freamăte, iar în plasă se prinse un crap pe care rândunica abia îl trase la mal. Peștele era de o frumusețe rară: solzii îi păreau de bronz, iar înotătoarele erau de aur. "Aruncați-mă înapoi în apă. Sunt fiul cel mare al Regelui Crap, iar dacă vă atingeți de mine tata o să mă răzbune!". "Stăpână, hai să-l aruncăm înapoi în mlaștină, să nu atragem răul asupra noastră!", o povățui rândunica pe Împărăteasa Furnicilor, care din îngâmfare nici nu voi să audă. Porunci ca peștele să fie pus pe jar, iar înotătoarele păstrate ca suvenir. Hirundo suspină și făcu întocmai, dar nu gustă din carnea crapului, pe care Septuna îl mâncă pe tot de una singură, apoi se întinse pe jos, își puse capul împărătesc pe un mușuroi de pământ și adormi. Rândunica o păzi pentru un timp pe stăpâna sa, după care își întinse și ea aripile și se lăsă furată de somn. Peste noapte, vraja mlaștinii se ridică printre trestii, trimisă de îndureratul Rege Crap, iar Împărăteasa Furnicilor fu preschimbată într-un stejar care să țină umbră ochiului de apă ce până atunci se afla în câmp deschis. Când rândunica se trezi și nu-și mai găsi stăpâna, își dădu seama de cele întâmplate, zbură printre crengile stejarului strigând-o pe împărăteasă, însă aceasta nu-i mai putea răspunde niciodată. Hirundo se întoarse la palat și îi povesti Împăratului toată tărășenia, iar acesta își trimise oastea pentru a seca mlaștina blestemată. Însă puterea crapilor era mare, așa că armata de furnici avu aceeași soartă ca Împărăteasa și fiecare dintre oșteni se pomeni transformat într-un anumit soi de copac, iar în jurul iazului apăru o pădure deasă ce-l străjuie și astăzi din toate cele patru părți. Doar unul singur e stejar, chiar lângă malul lacului, și doar în el trăiesc rândunici, care toamna pleacă să ducă vestea transformării către Împăratului Furnicilor, iar primăvara se întorc și ciripesc necontenit încercând să comunice cu stăpâna lor. Cât despre Împăratul Furnicilor, rămas fără consoartă și fără supuși, acesta se stinse de supărare și odată cu el dispăru și neamul furnicilor-gigant."
-
- Și crezi că e vreo fărâmă de adevăr în basmul ăsta? întrebă Nemira ciulindu-și urechile.
- Nu știu, răpunse Sindi. Ce știu însă e că n-am auzit să fi pescuit cineva vreodată în Pădurea Crapilor.
- Ciudat! interveni și Jupiter. Dar oricum noi nu avem treabă în mijlocul pădurii, așa că ar trebui să discutăm despre cu totul altceva.
-
Cei trei pisoi intrară în pădure și, după ce merseră suficient de mult încât să nu fie auziți și văzuți de oricine ar fi trecut pe lângă marginea pădurii, se opriră într-o poieniță și întinseră cortul. Soarele ajunsese între timp către asfințit, iar printre crengile copacilor mai pătrundeau doar câteva raze roșiatice, pâlpâind stins. Sindi se opri în loc preț de câteva clipe, adulmecă adierea de vânt cu năsucul său umed, închise ochii și se gândi instinctiv la bunicul lui. Mereu se întrebase cum poate ajunge la el pe Tărâmul Celalalt, pentru a-i povesti ce a mai făcut la școală, pentru a-i mai asculta o dată poveștile sau doar pentru a-i vedea fața bătrână, încununată de mustățile albe, pe care se citea înțelepciunea. Sindi știa că într-o bună zi avea să-și revadă bunicul, dar asta nu-l oprea să simtă un gol imens în inimă ori de câte ori se gândea la el.
-
Înghesuiți în cortul de mici dimensiuni, Sindi, Nemira și Jupiter începură să discute frenetic, la lumina unei lumânări groase ce le servea doar ca sursă de căldură, fiindcă altfel ei puteau vedea în întuneric, așa cum văd toate pisicile.Trecură în revistă drumul către casa de copii, pe care urmau să-l străbată fără să fie observați, intrarea efectivă în incintă pe baza parolei pe care Jupiter o cunoștea din vremea în care locuise acolo, scările ce trebuiau urcate cu grija de a evita anumite trepte ce scârțâiau și orele extrem de importante în care nimeni nu trecea pe coridoare. Problema apărea în momentul în care ușa biroului Directorului Francois trebuia deschisă, deoarece acesta nu se ducea la somn fără să aibă legat la gât prețiosul obiect din metal. Jupiter venise cu ideea de a strecura, într-un fel sau altul, o licoare de dormit în ceașca de lapte a directorului, pe care acesta îl servea înainte de culcare pe băncuța de sub nucul străvechi din curtea orfelinatului. Înainte de a fugi din internatul Școlii de Artă și Tehnică Pisicească, cei trei pisoi reușiseră să prepare o licoare a cărei rețetă o găsise Jupiter în timp ce făcea de pază în laboratorul de "Curs practic de gătit" și la care în mod normal elevii nu aveau acces. Ingredientele, printre care frunze de ceai verde și rădăcină de laptele-cucului, fuseseră lesne de găsit, deoarece creșteau în sălbăticie, iar năsucurile pisoilor erau antrenate să deosebească plantele bune de cele rele încă din copilările. După ce i se păru că aude pași în afara cortului și ieși pentru a se convinge că fusese probabil doar vreun iepuraș sălbatic, Nemira venise cu ideea de a apela la ajutorului nucului străvechi din curtea casei de copii pentru a strecura licoarea de dormit în laptele directorului. Acest plan avea însă două tăișuri, fiindcă dacă nu reușeau să convingă copacul de bunele lor intenții și de a-l face să-și ofere benevol serviciile, acesta ar fi putut da alarma și pisoii ar fi putut fi prinși încercând să intre în orfelinat. Nu era de joacă cu un copac jignit în mândria lui, orice pisică știa asta foarte bine. Sindi se oferise să convingă el nucul, fiindcă dintre cei trei el se pricepea cel mai bine la alinturi, complimente și mângâiat. Jupiter insistase să o facă el însuși pentru că pomul îl cunoștea de când era mic și ar fi fost mai ușor să aibă încredere în el. Până la urmă, toți trei deciseseră ca Sindi și Jupiter să facă treaba asta împreună. Dacă le reușea, era floare la ureche să ia cheia biroului de la gâtul Directorului Francois, în timp ce acesta dormea dus. Apoi urmau să intre în birou, să caute scrisoarea în dulapul din lemn de fag și să dispară așa cum apăruseră, cu scrisoare cu tot.
-
Noapte trecuse greu. Când se miji de ziuă, pisoii stinseră lumânarea și, după ce mâncară o bucată de plăcintă și lipăiră din termosul cu apă, se băgară la somn. Dură mult până ce pe Sindi îl luă somnul, iar când în sfârșit reuși, visă balauri cu șapte capete care îi așteptau în dulapul directorului și plante cățărătoare care îi amenințau că îi vor strânge de gât și se trezi transpirat. În zadar încercă Sindi să adoarmă la loc, nu mai putea și pace. În cort începuse să fie foarte cald, soarele era sus pe cer, așa că motanul portocaliu cu dungi negre ieși afară și se hotărî să facă vreo câțiva pași prin pădure, poate-poate se va întâlni și cu Moș Ene, bătrânul cavaler din poveste, cu paloșul ruginit, de care nu-i mai era frică decât somnului, care fugind de el se zgribulea în brațele copiilor și îi făcea pe aceștia să adoarmă. "Poate că pe Moș Ene trebuia să-l găsim și să-l ducem în cameră la director", se gândi Sindi și tot el zâmbi pe sub mustăți, amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse. Tot imaginându-și scenarii foarte puțin probabile, Sindi nu-și dăduse seama că ajunsese la o aruncătură de băț de lacul cu crapi. Împărțindu-se între dorința de a se întoarce la cort și curiozitatea pisicească, Sindi o alesese pe cea din urmă, gândindu-se că n-are ce să i se întâmple în toiul zilei, că "dacă e ceva o să se cațere în copac, doar n-o să se urce peștii după el". Vizualiză în minte niște pești cățărători și aproape că îl pufni râsul. Sindi Zece nu avea nevoie decât de mintea sa întortocheată pentru a se face singur să râdă, îl moștenise la dungă pe tatăl său, spre disperarea Doamnei Zece, care spunea mereu că doi măscărici sunt mult prea mulți pentru o casă de pisici normale. Pășind încet printre cele câteva frunze care începuseră să cadă odată cu venirea toamnei, Sindi observă că la marginea lacului străjuit pe alocuri de trestii se afla un stejar bătrân, singurul de acest soi din toată pădurea, în frunzișul căruia o familie de rândunici se foia ca și când se pregătea de plecare. Pe motan îl sperie puțin gândul că realitatea seamănă cu povestea bunicului său, dar se apropie totuși de lac și privi suprafața acestuia, liniștită și netulburată de nicio mișcare. Cu cât privea mai mult, motanul portocaliu cu dungi negre simțea o dorință aprigă de a bea din apa rece, de parcă toate celelalte surse de apă din Univers dispăruseră și acela era singurul loc din lume de unde se putea adăpa. Cu un efort de voință, Sindi își înfrână imboldul, se retrase și fugi cât îl ținură lăbuțele înapoi spre cortul unde cei doi prieteni ai săi încă dormeau. Se puse lângă ei și după minute care i se părură ore, motanul adormi. Când se trezi, simți nevoia inexplicabilă de a nu povesti nimic din cele trăite. Așa îi șoptise lui vocea interioară că e cel mai bine. După ce se treziră cu toții, copiii își strânseră cortul, se linseră pentru a elimina mirosul de transpirație și porniră spre a-și duce la îndeplinire planul.
