Îngerii Nordului 2: Elita vânătorilor de suflete

Fiori si un trandafir

Christian POV

Ma indrept cu pasi tacuti spre destinatie. Londra e linistita la aceasta ora tarzie, iar eu sunt recunoscator pentru asta. Luna plina isi face aparitia din spatele norilor. Din cand in cand, mai trec pe langa un grup de barbati beti si zgomotosi, care sunt prea mahmuri ca sa ma ia in seama. Cativa stropi de ploaie lovesc caldaramul, iar baltile se intind la picioarele mele asemeni oglinzilor ce reflecta si cele mai ascunse temeri. Imi trag si mai bine palaria peste chip si imi indes mainile in buzunar acoperind astfel urmele lasate de domn. Il prinsesem urmarindu-ma acum vreo doua ceasuri si i-am venit de hac.
In toti acesti ani furia mea s-a revarsat asupra creaturilor noptii insetate de durere. Am vanat tot felul de demoni. Unii mai mici, altii mai mari, altii cu o gura in loc de ochi si tot asa. Astfel, ma simteam puternic, credeam ca mi-am gasit linistea. Pana acum trei nopti.  Primisem o scrisoare anonima in care mi se cerea sa ma intalnesc cu un inger mesager. La inceput am fost tentat sa refuz, dar amintirea ei nu m-a lasat. Acum zece ani imi jurasem ca nu-mi voi gasi linistea pana ce nu razbun moartea Victoriei. Poate acum voi avea sansa sa ma intorc in regat, iar daca intr-adevar reusesc, Israel va da de dracul cu mine. Imi formasem o armata frumusica, dar inca nu erau destui. Totusi, dupa aceasta scrisoare devenisem curios. Asteptam cu nerabdare sa aflu ce avea sa-mi zica atat de important. Chiar voiam sa stiu de ce mi-a fost trimisa tocmai mie. Evident, nu sunt prost. Mi-am luat cele mai bune arme in cazul in care va incercat ceva asa zisul mesager.
Ajung in fata turnului cu ceas sau Big Ben cum i se mai spune. Ma uit in jur sa ma asigur ca nu ma vede nimeni si imi desfac aripile. Aerul rece ma loveste peste fata ca un bici, iar in clipa urmatoare sunt pe acoperis. Ascunsa printre umbre, reusesc sa deslusesc o silueta. Imi dreg glasul, iar mesagerul misterios se intoarce spre mine. Imi mijesc ochii. Ceva e ciudat. Are chipul acoperit, dar mersul taraganat imi e cunoscut. Se opreste in fata mea si nu ezit sa intreb:
-Cine esti?
Rade. De ce naibii o rade?
-Mi-as fi dorit sa ne intalnim in alte circumstante, Christian.
Fac ochii mari, caci recunosc foarte bine acea voce.
-Abel?
Isi ridica chipul, lumina lunii scotand la iveala pometii trasi si ochii aceia cenusii adanci ca un abis.
-Abel, ce cauti aici? intreb usor incurcat.
-Am venit sa te avertizez, prietene.
-Ti se pare ca as fi in pericol? zambesc si imi dau paltonul la o parte, lasand la iveala cutitele cu lama de obsidian si sagetile cu varf de argint.
Abel se incrunta si îi pot citi seriozitatea din privire. E limpede ca lumina zilei, ca s-a intamplat ceva.
-Nu la acel pericol ma refeream eu. Toate cele patru regate au fost cucerite. Cred ca stii si de cine, corect?
Ma crispez deodata. Are dreptate. Stiu exact cine e.
-Nu inteleg cu ce ma afecteaza asta pe mine. Spun incordat.
Il cunosc de o viata pe Abel. Stiu ca nu ar fi batut drumul pana aici degeaba.
-Te afecteaza, deoarece Israel a aflat de mica ta armata ce vaneaza demoni. El vrea sa cucereasca si lumea oamenilor, Christian. Problema e ca tu îi stai in cale, fiindca esti singura opozitie pe care o mai are. Pe deasupra, mai vrea si recruti pentru elita lui de vanatori din randul muritorilor. Imi explica Abel.
-Oameni? Vrea oameni? intreb mirat.
Abel aproba cu o miscare a capului.
-Stie, continua el, ca tu nu-l vei lasa sa faca una ca asta. Tu esti singurul ghimpe in coaste pe care-l mai are. Motiv pentru care... isi trimite vanatorii de suflete dupa tine. 
Ma bufneste rasul, dar ma opresc cand il vad pe Abel privindu-ma mustrator.
-Nu e de ras, Christian. Israel nu se va opri pana nu...
-Pana nu ce? il intrerup. Fii serios, chiar ai impresia ca ma vor doborî cativa vanatori?
-Eu zic sa iti faci egoul ala al tau sa taca din gura si sa ma lasi sa termin. Poate cativa vanatori nu te vor doborî, dar ea o va face.
Ultima propozitie imi face inima sa stea in loc cateva clipe. Ma apropii de Abel si cand suntem fata in fata, intreb:
-Care ea?
-Bun. Vad ca ti-am captat atentia.
Astept sa continue, dar nu o face. Ma priveste in tacere, de parca in el s-ar da un razboi pe viata si pe moarte.
-Care ea?
Ajung la capatul rabdarilor si il apuc pe Abel de umeri. Il implor din priviri sa spuna ceva odata.
-Este o preoteasa...
-Care preotasa? il intrerup, iar disperarea ma cuprinde in ghearele ei reci.
-Nu stiu. A aparut imediat dupa ce te-au aruncat pe tine in rau. Nu stiu cine e, dar toata lumea o numeste craiasa zapezii. Are parul alb, iar in public mereu poarta o masca. Nu i-am vazut niciodata chipul, insa ochii... sunt albastrii, Christian.
-Asa si daca sunt albastrii care e problema? intreb, oarecum usurat.
Pentru o secunda crezusem ca vorbea despre Victoria, dar ea nu are parul alb.
-Albastrul acela... ca safirele. Mai cunosti tu vreo persoana cu asemenea ochi?
Fac un pas in spate ca lovit de trasnet. Nu se poate. Strang in pumn perla agatata de lantisorul dat de Victoria in acea zi. Cand imi intorc din nou atentia spre Abel, imi dau seama ca vestile nu s-au terminat inca.
-Femeia asta poate ingheta o camera dintr-o privire. Iar pe tine te poate transforma intr-un om de zapada cu un morcov in loc de nas, fara sa apuci sa ripostezi in vreun fel. Nimeni nu-i spune pe nume. Nimeni nu-i stie identitatea. Insa un lucru se stie sigur: ea conduce elita vanatorilor de suflete.
Il ascult inmarmurit cand prin minte imi trece o intrebare:
-De unde are atata putere?
-Nu stiu...
Sesizez ezitarea din raspunsul lui.
-Nu stii?
Abel se uita la cerul intunecat, de parca cineva ne-ar putea asculta. Cand isi indreapta atentia din nou spre mine, privirea îi e hotarata.
-Servitorii din palat... spun ca in urma cu zece ani, ar fi avot loc un incident. Nimeni nu a fost acolo sa stie exact, dar i-au mai auzit pe vanatori vorbind. Bineînțeles, niciunul nu a dat detalii, dar se spune ca ar fi fost o fata acolo care a innebunit. Din nou, nimeni nu stie de la ce, insa atunci i s-ar fi activat puterile. Sopteste Abel.
Incerc sa-i inteleg vorbele, dar mi-e imposibil. Sunt prea multe goluri in povestea spusa de el. Goluri care imi ridica semne de intrebare.
-Nu are noima. Zic, mai mult pentru mine.
Abel ma aproba cu o miscare a capului. Vad din nou acel razboi in ochii lui si stiu ca ce voi auzi mai departe va fi si mai rau.
-Uite... nu vreau sa-ti dau sperante false. Il aud, replicand cu un oftat.
-Dar?
-Dar... cu toate ca nu stim cine e noua preoteasa.  Ingerii ramasi in viata au inceput sa puna intrebari.
-Ce fel de intrebari? intreb stupefiat.
Pieptul începe sa-mi arda chiar in locul in care, mai demult, am fost injunghiat.
-De ce la inmormantarea ducesei de Herondale, nimeni nu i-a vazut corpul?
Intrebarea lui ma ia pe nepregatite, iar arsura din piept se intensifica. Ma intorc cu spatele la Abel, plinbandu-ma pe acoperis.
Ma lasa cateva clipe sa-mi limpezesc gandurile, apoi continua:
-Poate sunt nebun, dar eu cred in existenta unei mici posibilitati, ca acea preoteasa sa fie...
-Victoria. Il intrerup, iar glasul meu se pierde in linistea noptii.
Ma indrept spre marginea acoperisului cu aripile deja desfacute. Dau sa imi iau zborul, dar vocea lui Abel ma tintuieste in loc.
-Christian, ai grija. Nu stiu cine e femeia asta, dar e periculoasa. Iar daca intr-adevar e cine cred eu, atunci stii ca doar ea te va putea distruge.
Ma uit peste umar la el, iar tonul imi e dur:
-Victoria e moarta. Am vazut-o cu ochii mei, Abel. Nu ar fi trebuit sa vii pana aici doar pentru o presupunere.
Imi iau avant de pe cladire si in mai putin de o secunda dispar printre umbrele noptii. Urmatoarea destinatie: cimitirul.
Ratiunea imi spune ca Abel bate campii in incercarea de a ma convinge ca e mai bine sa-mi iau armata si sa ma car de aici. Are impresia ca presupunerea lui tampita o sa ma faca sa ma retrag. Dar nu o voi face. Indiferent cata putere are acea femeie, nu ma va doborî pana nu ma razbun pe Israel. Am luat deja o decizie si nici macar prostiile lui Abel nu ma vor opri.
Portile inalte din fier forjat ale cimitirului, prind contur in fata mea. Aterizez in tacere si imping poarta. Aceasta scartie ascutit, spargand linistea noptii. Ceata e atat de groasa incat o poti taia. Automat, sunt ghidat spre capatul cimitirului, unde intr-un colt intunecat, zace printre buruieni amintirea femeii pe care am iubit-o. Un frumos trandafir rosu marcheaza locul in care imi ingropasem iubirea. Nu la propriu, dar la figurat imi pusesem inima sub spinii trandafirului. Pe o vreme ca aceasta nicio floare nu ar trebui sa reziste, dar el a facut-o.
Ajuns in fata lui imi dau seama ca ceva nu e bine. In loc sa fie rosu si inflorit el e uscat si innegrit, iar in jurul lui au crescut alti trandafiri de un alb imaculat. Ce Dumnezeu? Ma incrunt la florile din fata mea si dau sa ating una. La contactul cu degetele mea, se preface in apa, in picioare ramanand doar tulpina. Sunt din gheata. Un fior imi trece pe sirea spinarii, facandu-mi inima sa bata nebuneste. Oare...? Nu! E o prostie sa cred asa ceva.
Brusc, acum realizez ca Abel a avut dreptate intr-o privinta: elita vanatorilor de suflete e pe drum, cu craiasa zapezii  in fruntea lor. Dar mai ramane o singura intrebare. Cine este ea?

Victoria POV

Strabat ingandurata coridoarele temnitelor si oricat de mult as vrea, ordinul lui Israel nu-mi da pace. De ce tocmai pe mine ma trimite dupa el?
De ce imi face una ca asta? Nu e evident?  Vrea sa vada daca sunt de partea lui cu adevarat sau am mintit in tot acest timp. De partea lui nu am fost niciodata si nici nu voi fi vreodata, dar nici in potriva nu am putut fi, deoarece eram pur si simplu depasita. In realitate, toti anii astia am stat suspendata in aer, asteptand sa pic intr-o buna zi. A vazut ca nu sunt in stare sa ucid, motiv pentru care niciodata nu a putut avea incredere deplina in mine. I-am executat toate ordinele. Am torturat, am rapit si subjugat copii de cativa anisori! I-am educat pe toti sa fie vanatori de suflete, rai si cruzi. Complet lipsiti de vointa proprie de parca ar fi marionete, iar asta e un teatru cu un singur papusar. Toate astea pentru ce? Ca acum sa dau nas in nas cu cel care m-a adus in starea asta?
Nu asta ti-ai dorit tot timpul? Razbunare? Acum o vei avea.
Recunosc oriunde acea voce ce rasuna in toate colturile mintii mele. E spiritul. Totusi, nu pot sa nu-i dau dreptate. Asta mi-am dorit atatia ani de zile. Mi-am dorit sa-i vad fata in clipa in care imi voi da jos masca. Mi-am dorit sa-i vad regretul. Mi-am dorit sa ma implore sa-l iert. Nu de asta am intrat in jocul lui Israel? Acum, pe ultima suta de metri, dau inapoi? As fi lasa, exact ca el. As fugi fara sa ma mai uit inapoi si totul ar fi compromis. Toate eforturile mele ar fi in zadar. Nu, nu renunt acum.
Nu imi dau seama cand ajung in fata celulei lui Coran, decat in momentul in care gardianul imi deschide usa.
Incerc sa-mi potolesc pulsul agitat, asezandu-mi mainile reci peste fata. Ce e cu mine? Nu mi se mai intamplase asa ceva demult. La contacul degetelor cu pielea imi dau seama ca nu am masca. Ma obisnuisem sa-mi ascund identitatea, deoarece nu voiam ca poporul sa stie cine sunt. Imi era rusine sa ma vada asa. Eu trebuia sa fiu un model pentru ei. Nimeni nu trebuia sa stie ca sunt ducesa de Herondale. Oamenii ar fi avut un model complet gresit de urmat.
Pana la urma si in final, sunt in palat. In afara de garzi, Israel si acum Coran, nimeni nu ma poate vedea, corect?
Intru in celula si il gasesc stand teapan ca un bat cu mainile la spate. Imi urmareste fiecare pas si nu pot sa nu ma minunez. Dupa tot ce a indurat, el inca mai are puterea de a sta drept in picioare. Nu si-a pierdut nicio clipa increderea de sine.
-Ah, Victoria. Ma bucur sa te vad si fara masca aia. Mi se pare mie sau esti si mai frumoasa? imi spune pe un glas mieros.
-Te-ai lovit la cap, Coran? Nu cred ca esti in ipostaza de a face complimente. Ii replic dura.
Sta si ma priveste o clipa cum imi pun manusile, iar apoi spune:
-Ai dreptate. Nu ar trebui sa fac complimente, dar nu pot sa nu remarc obrajorii tai rosii, inca de cand ai intrat. Imi zice cu un ton amuzat.
Nu pot sa cred ce-mi aud urechile! Simt o repulsie ciudata fata de vorbele lui. Nu mai simtisem asta de mult timp.
-Tie chiar iti arde de glume?
-Dar ce glume, preoteasa? Este purul adevar. Nu ma crezi, atunci du-te si uita-te in oglinda.
Imi pregateam biciul, ignorandu-l complet pe mascariciul asta ingamfat. -Numai Christian poate sa iti dea starile astea, am dreptate?
Spatele mi se indreapta imediat asemeni unui arc si ma rasucesc spre Coran. Furia clocoteste in mine ca apa incinsa. Nu stiu ce am azi, insa nenorocitul asta ma calca rau pe nervi.
-Despre ce vorbesti, Coran? intreb, gesticuland disperata.
-Unde ti-e controlul, Victoria? Unde e gheata din tine? Hai, spune! Stiu ca taticul te-a trimis dupa el. De asta esti asa agitata.
Pana aici a fost! Ma reped ca fulgerul spre el, mana mea incolacindu-se in jurul gatului sau. Simt raceala cuprinzandu-ma din cap pana in picioare. Mana incepe sa-mi straluceasca, iar in camera isi fac aparitia fulgi de zapada. Venele de pe gatul lui Coran se fac albastre, iar daca nu ma opresc e posibil sa-l omor. La acest gand, imi impun sa ma controlez. Imi retrag mana, iar el respira sacadat.
Dau sa ies din temnita, dar vocea lui ragusita ma opreste:
-Stii ca nu te-a parasit. Christian nu ar face asa ceva. L-am cunoscut si stiu ca el nu renunta. Tu ai fost singurul lucru bun din viata lui. De ce sa te paraseasca? Doar gandeste-te, Victoria. Doar tu il mai poti distruge.
Ies din celula alergand ca nebuna pe coridoare. Trebuie sa ajung la gradina. Ala e singurul loc in care ma pot linisti. Lacrimile imi curg pe obraji, iar corpul mi se incalzeste.
Ma trec tot felul de senzatii printre care si fiori. Fiori de caldura.
Ajung in gradina si caut cu privirea ceva. Israel mi-a dat voie sa cresc flori, doar ca de fiecare data cand le plantam ele inghetau. Sunt extrem de frumoase, dar la o singura atingere se prefac in picaturi de apa.
Nu voi uita ziua in care am gasit gradina plina de buruieni, dar undeva intr-un colt un trandafir rosu ramasese intact. Ma asteptam sa se ofileasca din cauza racelii, caci pana la urma e o gradina din gheata. Dar nu s-a intamplat asa. A ramas inflorit pana in ziua de azi. I-am facut un acoperamant din sticla si i-am inconjurat tulpina cu zapada. El era singurul lucru frumos din tot haosul asta. El imi amintea de Christian.