Îngerii Nordului 2: Elita vânătorilor de suflete

O intalnire... diferita

Victoria POV

Ajunsa in fata zidului magic am o clipa de ezitare. Zeci de intrebari fara raspuns sunt tesute de mintea mea asemeni unei panze de paianjeni. Daca nu-l voi prinde? Daca imi va scapa? Daca nu ma va lasa sufletul sa-l duc spre o moarte sigura?
Nu, nu trebuie sa gandesc asa. In clipa in care-l voi revedea voi ramane stana de piatra. Nu voi avea niciun sentiment pentru el. Nu voi simti nimic. Am o misiune si nu-mi pot lasa sufletul sa intervina. Daca fac asta îl voi sfida pe Israel. Iar acest lucru odata infaptuit, voi fi scoasa din joc, lasand mii de ingeri si miliarde de oameni fara aparare. Israel nu stie ca in toti acesti ani eu infiintasem un adapost pentru ingerii ramasi fara case si familii. Ma simtisem prost pentru tot ce facusem, dar in acelasi timp imi era si mila de ei. Riscasem enorm facand acest act de caritate, dar macar atat mai puteam remedia. Daca tot sunt fiica celui care a cucerit toate cele patru regate ale ingerilor, de ce sa nu repar atat cat pot raul facut de el? Daca nu as fi avut de ales, nu as fi fost in veci de partea lui. Dar situatiile disperate cer masuri disperate.
Nu voi strica acest sacrificiu facut timp de zece ani din cauza unor sentimente pentru o persoana ca el. El ma parasit, iar acum are impresia ca se poate inroarce impotriva lui Israel fara sa plateasca un pret. Daca asta crede atunci se inseala amarnic. Nu-l voi lasa pe el sa stea in calea mea si a planurilor mele. Mereu il urasem pe tata, dar cu timpul am invatat sa-l accept. Asta trebuie sa faca si Christian. Sa accepte ca nu are nicio sansa in fata noastra. Sa accepte crudul adevar.
Daca stau sa ma gandesc, si eu am facut aceeasi greseala ca el. Am crezut ca ma pot intoarce impotriva raului razvratindu-ma. Am gresit enorm. Raul se distruge din radacina nu din tulpina. Am invatat asta pe propria-mi piele, asta insemnand ca am sacrificat totul: pe Melissa, pe ingeri, poporul, pe mine si in final dragostea. Ba nu, dragostea m-a sacrificat pe mine. El a avut destula putere sa-mi intoarca spatele si la fel voi face si eu. Trebuie sa am destula putere. Dar daca nu am? In cazul asta nu ma voi distruge doar pe mine, ci si intreaga omenire.
-Preoteasa, faceti vraja?
Aud o voce in spatele meu. Nu ma intorc sa vad cine e, dar imi dau seama ca am zabovit prea mult. Acum ori niciodata.
Intind mainile in fata, rostind incantatia. Simt magia accelerandu-mi sangele si un fior rece pune stapanire pe mine. Imi strapunge tamplele ca o suta de cutite cu lame ascutite si coboara prin piept, brate, stomac si in final ajunge la picioare, oprindu-se in varful degetelor. Uram acel fior. Aveam senzatia ca imi face zeci de rani in tot corpul, astfel incat in ultima perioada incepusem sa tusesc scuipand sange. Bineinteles, Israel nici asta nu stia. Daca ar fi aflat nu m-ar mai fi lasat sa ies din castel prea curand. Iar eu detest acel loc. Ajunsesem sa ma simt ca intr-o inchisoare, urmarita pretutindeni de ochi ascunsi in umbra. Prefer sa ma imbolnavesc, decat sa mor inchisa intre acei pereti.
Scrasnesc din dinti din cauza durerii insuportabile ce imi taie fiecare vena din corp lasand urme la suprafata. Nu e mare lucru sa rostesti o incantatie, dar nu asta era problema. Problema era imensa acumulare de magie adunata in mine. Daca doar trei elemente imi provoaca atata rau nici nu vreau sa ma gandesc cum va fi cand le voi stapani pe toate cinci. Israel nici nu vrea sa conceapa ca tocmai acum sa ma dau batuta. Ma suprasolicita cu exercitii de magie. La vreo doua dintre ele tin minte ca lesinasem.
Acum, si cea mai mica vraja ma distruge incet si lent, provocandu-mi dureri acute. Stiu ca mai tarziu, cand ma voi uita in oglinda voi descoperi zeci de vanatai pe intreg corpul de parca as fi fost batuta. In realitate, insa, e din cauza magiei. Asta e si motivul pentru care nu primesc in camera mea nicio slujnica. Nu vreau sa-mi vada cineva ranile exterioare, dar mai ales nu vreau sa le vada pe cele interioare.
Zidul magic se despica pe din doua lasandu-ne cale libera spre lumea oamenilor. Pasesc inainte increzatoare, dar asta e doar la suprafata. Pe interior ma ofilesc incet, incet, magia mancandu-mi si ultimul strop de vitalitate.
Am mers fara oprire pana la lasarea noptii, iar cu fiecare clipa stiam ca nu voi mai rezista mult. Ma voi prabusi de fata cu toti vanatorii, iar atunci Israel va stii ca ceva nu e in regula cu pretioasa lui arma si nu ma va mai lasa sa-mi termin misiunea. Ma opresc, intorcandu-ma hotarata spre ei.
-Aici ne vom desparti. Eu ma duc sa-mi vizitez nepoata, iar voi cautati-l in continuare pe Christian. Cand il gasiti ma anuntati. Le spun pe un ton poruncitor.
Cu totii ma privesc putin confuzi si le vad nemultumirea pe chip.
-Dar preoteasa, nu asa au fost ordinele. Protesteaza un baiat cam de vreo saisprezece ani si imi dau seama ca e un nou recrut.
Incep sa tremur convulsiv din cauza frigul ce-mi trimite sageti dureroase pe sub piele. Imi adun si ultimele grame de putere replicand:
-Eu sunt comandantul aici, sa va intre bine in cap. Data viitoare cand mai aud vreun comentariu, va veti intoarce in regat sub forma unor statui de gheata.
Pentru a-mi intari vorbele arunc un pumn de magie in tulpina unui copac. Acesta se transforma in turture cat ai zice peste.
Vanatorii nu mai protesteaza si isi vad in continuare de drum. Ii urmaresc cu privirea pana cand dispar in linia orizontului si abia atunci imi pernit sa ma prabusesc sleita in iarba inca uda de la ploaie.
Mica scamatorie cu inghetatul copacului m-a costat mai mult decat as fi crezut. Respir greu incepand sa tusesc. Ceva rece imi urca pe gat si cand scuip observ mici cuburi de gheata iesind din mine. Dumnezeule, ce mi se intampla? Nu e nevoie sa imi raspunda vocea spiritului, caci stiu deja raspunsul: magia. Una era cand puteam sa controlez cate un pic din fiecare element, alta e cand in interiorul meu sunt trei elemente complete. Abia acum realizez cat de imposibil suna asta. Elementele au coexistat unele cu altele de la facerea lumii, insa niciodata nu au fost inchise intr-un corp ca intr-o colivie de aur. De ce? Pentru ca ar ajunge sa se distruga intre ele, nimicindu-ma si pe mine in acelasi timp. Revelatia aceasta ma loveste in moalele capului si imi dau seama cu o tresarire ca sunt pe moarte. Daca nu renunt la unul din cele trei elemente organismul meu va ceda. Stiu exact la care sa renunt, dar nu stiu cum. Ca sa nu mai zic, ca Israel vrea sa le stapanesc pe toate cinci. Inca doua elemente si voi muri pe loc. Nu, nu vreau sa mor pana nu-l distrug pe nenorocitul care indrazneste sa-si mai spuna tata. Daca eu mor, il voi trage si pe Israel dupa mine in mormant. Jur pe toti sfintii! Nu voi lasa zeci de vieti la mana lui, in timp ce eu pun capul jos linistita. Nu as putea sa fac asta. M-as zvarcoli in pamant daca as sti ca am lasat vietile atator oameni si ingeri de izbeliste.
Caut prin geanta sticlutele cu potiuni. Cand o gasesc pe cea potrivita, o dau pe gat numai decat. Astept cateva minute ca seva din floare de lotus sa-si faca efectul. Mai aveam inca vreo doua sticlute cu aceasta licoare de care trebuie sa trag cu dintii. Trebuie sa-l gasesc pe Christian inaintea vanatorilor. Asta e prioritatea mea acum. Are sa-mi dea niste explicatii, iar cu ei pe langa mine acest lucru nu ar fi posibil. Vreau sa-l fac eu sa sufere inaintea lui Israel.
Dupa ce durerile si frisoanele mi-au trecut, invoc spiritul stiinda ca e mereu acolo auzindu-ma. Cu timpul ma obisnuisem cu el, devenind omniprezent in strafundurile mintii mele.
Ii aud bine cunoscuta voce: Da, preoteasa. Il gasesc eu.
Nu e nevoie sa-i dau prea multe indicatii ca sa stie ce vreau sa faca. Vad desprinzandu-se de mine o umbra albicioasa ca spuma laptelui cu irizatii usor aurii, care o ia inainte, iar eu o urmez in tacere. Strabatem toate cartierele Londrei, eu fiind atenta la orice miscare si sperand sa nu dau nas in nas cu vanatorii de suflete, dar am incredere in umbra mea caci stie ce face. La un moment dat ne oprim in fata unui cimitir. Umbra se apropie de mine contopindu-se perfect cu trupul meu. De acum sunt pe cont propriu. Simt furnicaturi in palme si stiu ca legatura dintre mine si el s-a trezit dupa o lunga hibernare. Nu e nevoie sa pasesc dincolo de poarta cimitirului, caci pe aleea din fata mea printre umbre se profileaza o silueta.
Ca la o comanda, pulsul o ia la goana si inima imi bubuie cu putere in piept. Stomacul mi se strange dureros, iar pentru o clipa uit de ce am venit aici. Vreau mai mult decat orice sa-l vad. Sa stiu ca e el. Pentru o secunda as fi fost in stare sa-i iert totul, dar vocea ratiunii m-a adus cu picioarele pe pamant. El ma parasise. Nu merita iertarea mea.
Iese din intunericul copacilor, razele soarelui de la asfintit cazandu-i pe chip. Mi se taie respiratia, inima cazandu-mi in stomac, facandu-se pentru a doua oara tandari.