Confesiuni la o tigara

Capitolul 3

Domnului profesor i se frânse glasul. Lacrimile îl amenințau. Tot ce mai putea face era să povestească. Începuse deja și nu se putea da bătut.

- Era așa de pură, de inocentă. Era toată un zâmbet. Radia de fericire la orice pas. Zicea mereu că dacă ea va păți ceva să nu plâng. Să râd din toată inima; să îi duc amintirea mai departe. Fetița mea! Era balerină. Muncea mult și de multe ori dădea greș, dar nu îi păsa. Se gândea doar că într-o zi va fi cea mai bună la ceea ce făcea. A încercat de toate: a pictat, a dansat, a jucat teatru, s-a înscris în tot felul de cluburi și activități, dar baletul i-a rămas viață, aer. Prințesa mea... 

 Matei era împietrit. Nu credea că un om așa de optimist a avut o soartă așa de crudă.

 -Generalul Antim a fost cel care mi-a luat fericirea. Eu nu voiam să accept. Ziceam într-una că e o farsă și să înceteze cu gluma. Am început să râd până am dat în plâns. Repetam că nu e adevărat. Gloanțele nu au reușit să mă atingă dar mi-au luat copilul. Am supraviețuit pentru ce aveam eu mai de preț dar degeaba. Gloanțele, tunurile, camarazii mei. Eu? Pentru ce mai trăiam? Ei aveau un scop; al meu s-a încheiat atunci. Nu am fost la înmormântarea ei, nu mi-am luat rămas bun. Nu am curaj să îi duc o floare. 

 -Veți merge vreo data? 

 -Probabil. 

-De ce vă e frică? a întrebat Matei cu o curiozitate neastâmpărată în glas. 

 -Sincer? De mine. 

 -De ce? 

 -Am renunțat atât de ușor. Mă sperie lipsa mea de încredere. 

 -Ce veți face în continuare? 

 Domnul profesor nu știa ce să îi zică băiatului. Nici el nu știa ce va face. Va preda în continuare sau va bântui holul amintirilor? Știa fiecare ușă unde duce, dar nici una nu îi aducea fata înapoi.

 -Nu știu. Încă nu știu. 

 -Cum să nu știți? Nu există om care nu știe ce va vrea să facă. Răspunsul e în mintea noastră dar noi nu îl căutăm îndeajuns de mult. Chiar dacă sunt copil și nu am încă experiență, știu că toți avem răspunsurile ascunse. Le ascundem ca să nu ne rănim. Nu vrem să acceptăm adevărul cum nu vrem să ne cunoaștem. Trăim într-o minciună impusă de creierul nostru. Viața e adevăr. Viața e liniște, e aventură. Îmi pare rău dacă v-am supărat cu ceva cât timp am vorbit, dar nu pot accepta oameni care nu știu ce vor să facă. Ne spunem mereu ca luăm decizii pe moment, dar nu e adevarat. Subconștientul nostru analizează ce e în jurul nostru și ne dă răspunsurile. Greșite sau corecte, nu mai contează.

Încă puțin până la final. Mulțumesc celor care îmi sunt alături :*