Confesiuni la o tigara

Capitolul 2

- Care este povestea dumneavoastră? Cum vă cheamă?

Bărbatul a stat puțin pe gânduri. Nu era obișnuit să își spună numele, dar povestea vieții nici atât. Toți prietenii îl strigau "domnule profesor". Amintiri dureroase îi treceau prin minte iar cauza acestora nu o știa, sau nu voia să își amintească.

- Valentin.

- Și ce căutați pe aici? Nu v-am văzut niciodată prin împrejurimi. Cunosc pe toată lumea iar chipul dumneavoastră îmi este străin. Calmitatea de care dați dovadă vă trădează. Prin aceste locuri oamenii nu stau stau la taclale și le e jenă să fumeze de față cu un copil, care pe de asupra nici nu îl cunoaște.

 - Drept să îți spun, nici eu nu am idee cum am ajuns aici. Ceva m-a atras. 

- Aveți copii?

- Am avut,răspunse domul profesor Valentin cu o tristețe sfâșietoare în glas.

Matei știa că nu e bine ceea ce face acum. A atins un punct sensibil și îi era frică să nu întoarcă temutul cuțit în rana ce încă supurează, dar curiozitatea era mult mai mare decât își putea el închipui. 

 -Vreți să îmi spuneți ce s-a întâmplat? Dacă nu vă deranjează. 

Bărbatul, cu lacrimi în ochi, era copleșit de entuziasmul băiatului de a afla ce s-a întâmplat cu minunatul lui copil, o fetiță de toată frumusețea. Voia să îi spună, dar totodată îi era frică să nu își mai revină. Depresia ce a avut-o cu ani în urmă încă îl bântuia. Își amintea culoarea părului, ochii, o vedea în fața lui dar ea nu era. O auzea spunându-i că îl iubește dar foarte încet. Vocea ei se estompa, chipul de înger dispărea din amintirea lui, mersul de balerină și timiditatea de care dădea dovadă le regăsea în fiecare copil ce semăna cu fetița lui. 

 -O să iți spun, Matei, o să îți spun. Așa știu că va rămâne vie amintirea ei. O vei cunoaște și tu doar din vorbe. 

 -Sunteți sigur că vreți să îmi vorbiți? 

 -Da Matei. 

 O clipă a rămas și a reflectat asupra acelei situații. Dacă îi va spune va fi sfâșiat de durere, iar dacă nu, va rămâne un simplu om care a trecut din întâmplare prin barul "groazei".

- Eram în război, în Irak. Trebuia să mă întorc acasă în trei zile. Generalul Antim. El mi-a dat crunta veste. Fiica mea, Raluca, era în microbuzul școlii. Microbuzul morții. Se ducea la liceu. O mașină de mare tonaj a pierdut controlul volanului. A intrat pe contrasens și a lovit din plin acel microbuz. Șoferul a realizat în ultimul moment ceea ce se întâmplă și a încercat să facă ceva, dar în zadar. Momentul morții îl așteptau toți. Erau majoritatea elevi de liceu.Elevi a căror viață a fost luată pe nedrept. Raluca a plecat fără mine. Nu mai vorbisem cu ea de două zile. Voiam să îi fac o surpriză de ziua ei, dar ea m-a așteptat cu surpriza. Una care m-a dărâmat complet.