Confesiuni la o tigara

Capitol 5

Știa. Știa de unde îl cunoaște. O singură persoană i-a spus așa în toată viața lui. Acea persoană care l-a salvat de la moarte. 

 -Valentin? 

 -Chiar eu! răspunse acesta înduioșat. 

 -Cum? Dar cum e posibil? Te-am căutat atâția ani! Unde te-ai ascuns? 

 -Am călătorit și am predat. 

 -Înseamnă că ai avut o viață bună, nu-i așa?

 -Aș fi vrut. 

 -O să se îmbunătățească, nu-ți face griji. Am observat că l-ai cunoscut pe nepotul meu. E tare vorbăreț. 

 -Așa e. Știe să descoasă oamenii nu glumă. Cei doi au început un râs necontrolat. 

 -Ce zici, o cafea, țigară ceva? Poate mai povestim și noi, ne cunoaștem mai bine. Nu te-am uitat niciodată, să știi. 

 -Haide!

 Erau atât de încântați că s-au regăsit. Timpul parcă s-a oprit în loc pentru ei. Povesteau, râdeau, tăceau. Cine știe când se vor mai întâlni? Acum nu îi leagă nimic, dar în cealaltă viață îi leagă o moarte, o amintire, un vis. Visul de a supraviețui unei furtuni, de a supraviețui vieții. Nu știau cine și cum i-a ajutat să se întâlnească. Nu știau cui să mulțumească. Trecuse deja câteva ore de când ei vorbeau iar domnul profesor se pregătise deja de plecare. Ieșise pe ușa barului cu regret. Avea de mers un drum lung până acasă. Cu mâinile în buzunar, cu pălăria în cap și cu un singur gând îl salutase pe Evelin, cel cu ochi gri. Îi va fi dor de acea culoare năucitoare. 

 -Cu bine Evelin. Poate ne mai întâlnim, cine știe? 

 -Cu bine! spuse acesta uitându-se la stelele de pe cer. 

 Bărbatul cu pălăria în cap plecase. A lăsat în urma lui o culoare, un suflet și un băiețel. Era împăcat cu sine, nu mai suferea. Curios era că și Matei avea aceeași culoare. Ochii lor, se gândea acesta, erau ca două picături de apă. Ascundeau atât de multe lucruri încât îți este foarte greu să îi descoperi cu adevărat. Îl aștepta același destin pe Matei sau va deveni medic? Domnul profesor spera să nu sufere. E un copil ce încă nu a descoperit viața dar când o va face se va uita înapoi la copilărie și va vedea ce a pierdut: fericirea.

 -Matei, Matei... ce vei face când vei descoperi lumea în adevăratul sens al cuvântului? se întreba acesta cu voce tare, poate, poate îl va auzi și îi va da un răspuns, dar era prea departe de locul în care l-a lăsat ca să mai poată fi auzit. 

Așa, cu gândurile lui a început deja hoinăritul prin lume. Prima lui oprire a fost la barul lui Evelin, intr-un sat uitat de lume. A călătorit pe urmă prin toată țara, a vizitat, a visat, a plâns și chiar și-a găsit liniștea, dar cu toate acestea, timpul trecea pe nesimțite, devenea din ce în ce mai bolnav, mai trist, mai singur.

 -Am văzut lumina zilei pe data de douăzeci și cinci mai o mie nouă sute șaizeci și patru. La optsprezece ani m-am înrolat în armată. La douăzeci și unu soția mea mi-a dăruit o fetiță, Ana. Soția mea a murit în acea zi. La treizeci și șapte de ani Generalul Antim mi-a dat cea mai rea veste: moartea fetiței mele.În două mii șase am revăzut ochii gri. Două mii șaisprezece îmi va aduce mie moartea. 

Într-un spital romanesc, bărbatul cu vocea luată de boală, scria pe o foaie cele mai importante evenimente din viața lui. Desigur, erau mai multe, dar acele lucruri l-au marcat pe el. Oamenii îl credeau nebun, el își voia moartea, știind că în curând va pleca la fetița lui, fără nici un regret. Și-ar fi dorit să îi vorbească lui Matei despre ființa care i-a dăruit un copil, dar nu putea. Mâna îi tremura iar vederea nu îi era clară. Soarele apunea iar el se stingea din viață. Moare.

 -Pe piatra de mormânt vreau să fie scrise următoarele cuvinte: "Soț, tată, luptător". Dacă apare ochi gri, dați-i tot ce am lui. Îl cheamă Evelin. 

 Respirația îi devenea din ce în ce mai înceată, tremura. A intrat în șoc cardio-respirator. Asistente, doctori, studenți la medicină încercau să îl salveze. Printre ei se afla și Matei. Domnul profesor își revenise puțin, și-a luat rămas bun de la acesta și a închis ochii. Pe data de cinci ianuarie două mii șaisprezece s-adus la Ana, fata lui, și la soția acestuia. A murit fericit, revăzându-l pe Matei, copilul care nu mai e, medicul ce va fi. În ziua de astăzi, pe piatra de mormânt încă proaspătă scria "Soț, tată,luptător!" iar mai jos, adăugat de Evelin "salvator". 

Din când în când mai trec oameni care l-au cunoscut și așează câte o floare. Amintirea lui va dăinui atâta timp cât cei ce îl iubeau vor trăi. Un soldat mereu va rămâne în memoria camarazilor, mereu va rămâne în memoria noastră. Ei ne salvează. Renunță la viață pentru popor. Stimă și respect armatei, soldaților, nemuritorilor.

Un an nou fericit alaturi de cei dragi! :*