Confesiuni la o tigara

Capitolul 4

Bărbatul îl asculta pe Matei cu uimire. Era atât de deştept şi plăcut încât nu îl supăra morala lui. Parcă era fata lui. Și ea își exprima punctul de vedere și o ținea numai pe a ei. Îi plăcea să se contrazică pe anumite teme, cum ar fi mâncarea nesănătoasă. Era ca și cum se aflau într-o luptă și nimeni nu câștiga. Se ajungea la remiză. 

 -Nu m-am supărat, stai liniștit! 

 O liniște aspră se așternu peste cei doi, încât se analizau. Gesturile lor parcă erau făcute să enerveze lumea. Ochii dădeau o luptă pentru dominarea puterii. Bărbatul se gândi că Matei va ajunge un om foarte important, și deodată o întrebare îi răsări în minte. 

 -Matei, ce vrei să te faci când vei fi mare?

 -Doctor! 

 -De ce? 

 -Vreau să salvez vieți. Omenirea are nevoie de doctori cum avem nevoie de apă. Ei sunt creați pentru a salva și pentru a da un nou sens vieții. Mâinile, creierul, fizicul și psihicul se cunosc încă de mici. Doctorii sunt meticuloși, atenți, bine antrenați. 

 -Minunat! 

 -Știți care este cea mai mare greșeală pe care o comit medicii?

 -Nu. Care e? 

 -Le pasă prea mult și nu primesc nici pe departe mulțumiri precum ar trebui. Își sacrifică viața și familia pentru noi. Sunt eroi în alb. Eroii mei. Sunteți profesor?

-Da. 

 -Și cum vi se par oamenii?

 -Răi. Eu sunt rău. 

 -De ce vă considerați un om rău?

 -Am fost însetat după sânge. Când eram în război adoram să văd cum oamenii își pierd viața din cauza gloanțelor mele. Neputința lor mă hrănea, îmi dădea speranță că eu voi supraviețui infernului iar ei nu. Mare mi-a fost mirarea când am realizat ca ei au scăpat de infern și eu am rămas. Ce bucuroși sunt ei acum. Uită-te la mine! Cine sunt? Unde am ajuns? De ce vorbesc cu tine? Am întrebări. Multe. Răspunsurile s-au ascuns de mine și am rămas neputincios. 

 -Cum era când vă uitați în ochii celor căzuți pe front?

 -Nu știu. Nu mai știu. Am vrut să uit. Am încuiat acele amintiri și am aruncat cheia în ocean. Când intru pe holul amintirilor, mereu încerc acea ușa. Din fericire, ea nu se mai deschide, dar, a rămas ceva pe afară... 

 -Ce?

 -Niște ochi gri. 

 -Ce aveau acei ochi de nu i-ați uitat? 

 -Implorau milă. Nu erau făcuți pentru război. Aveau o familie în spate. Aveau copii. 

 -Dumneavoastră ce ați făcut?

 -I-am lăsat să plece. 

 -Ați mai întâlnit acel gri care v-a rămas în amintire?

 -Nu. 

 -Vreți să îi revedeți? 

 Desigur că voia. Spera să fie încă în viaţă. 

 -Da. 

 Răspunsurile seci dar adevărate îl acaparau pe domnul profesor. Era prea gânditor și lipsit de curaj. Pierduse tot dar amintirea ochilor gri a rămas. 

 -Matei. E timpul să plec. 

 -Veți reveni? 

 -Probabil. 

 -Să nu uitați de mine. 

 -Cum să uit de tine, Matei? glasul blând al domnului profesor îi bucura sufletul de copil. 

 Când voia să iasă pe ușa barului, atunci intrase cineva. Îl salută politicos pe domnul profesor și se duse la Matei. Era ori tatăl acestuia, ori unchiul se gândea zâmbind către cei doi. 

 -Evelin, unchiule! Ce faci? 

 -Hoinăresc printre oameni. Tu ce faci? 

 -Nimic deosebit. Uite, domnul acela de la ușă care zâmbește a fost și el în război exact ca tine! 

 -Serios?

 -Da. Vorbește cu el. Caută ceva. Poate tu îl poți ajuta.

 -Cine știe? Să sperăm! 

 Lui Evelin i se părea cunoscută acea figură. Nu știa de unde să o ia. 

 -Ochi gri! șoptise bărbatul tremurând. Chiar tu? Ești chiar tu?