Depresie

Prolog

Nota autoarei: Această poveste conține paragrafe despre cineva care trece prin perioade de depresie și sentimentele pe care le simte. Citiți pe propria răspundere. 

Se uită în gol. Tot ce-și dorește e ca acea durere puternică din sufletul ei să dispară. Vrea ca pur și simplu să nu mai simtă nimic. Să nu mai simtă sentimentul acela de tristețe, de ură pentru ea însăși. Vrea să fie și ea la fel de normală ca toate celelalte fete de vârsta ei. Dar nimic din toate astea nu se va întâmpla. Pentru că e distrusă pe interior, pentru ca nu mai poate ieși din depresia asta. Pentru că vrea să moară -sau poate doar să o salveze cineva- dar nu o va face.

 A început să-și amintească fiecare cuvânt urât care i-a fost aruncat vreodată: "urâtă"; "grasă";  "emo";  "dezgustătoare";  "anti-socială". Lacrimile au început să curgă pe obrajii săi. Nu mai suporta. Ar fi vrut să țipe și ea înapoi la acele gânduri negre dar nu putea. Nu era îndeajuns de puternică pentru asta și nu a fost niciodată.

Pentru a nu mai simți sentimentul acela măcar pentru puțin timp, a făcut ceea ce trebuia să facă. A luat lama ușor, mâna tremurându-i. S-a săturat. E o lașă pentru că nici măcar nu poate renunța din cauza speranței sale idioate, singura care o mai ține aici de altfel. Tot ce i-a mai rămas a fost să privească sângele acela. Simțea durerea în tot corpul și încerca să se concentreze pe ea, încerca să se concentreze pe sângele ce curgea încet, încet. Un zâmbet crispat îi apăru pe față. Durerea sufletească pe care o simțea era încet estopată de durerea fizică. Îi plăcea asta la nebunie. În sfârșit nu mai auzea vocile. În sfârșit au lăsat-o liberă.

Știa însă că nu o să dureze mult, că va trebui să facă asta din nou cândva. Dar nu conta atâta timp cât acum se simțea un pic mai bine, atâta timp cât acum putea să adoarmă liniștită.