Capitolul IV

1.9K 161 9
                                    

Gabriel se trezi în boschetele din fața casei Amandei. A urmărit-o azi-noapte până acasă doar ca să fie sigur că nu va face iar vreo prostie. A stat acolo ceva timp până a adormit. Dar zgomotul ușii trântite l-a trezit. Se ascunse mai bine iar apoi a observat-o. Avea fața plină de lacrimi și se îndrepta alergând cine știe unde.

Așteptă să ajungă mai departe iar apoi porni și el pe urmele ei. Nici măcar nu-l observase, ea fiind probabil blocată în gândurile ei. Cu siguranță se îndreaptă către un loc perfect pentru a încerca iar să se sinucidă, gândi el. Nu știa de ce dar nu putea s-o lase să facă asta. Nu prea o cunoștea dar înțelegea durerea prin care trece ea. A văzut-o prin liceu de multe ori. Și știe de ce a ajuns așa. A văzut cum își bat toți joc de ea. A văzut cum mereu ea poartă bluze cu mânecile lungi și asta înseamnă un singur lucru. Nu a vrut să se bage în seamă cu ea pentru că știa că îl va respinge. Dar nu vrea s-o lase să facă asta. 

Prima oară când a salvat-o a fost accidental. Chiulise de la prima oră și se gândea să stea aproape de pădurice pentru a nu-l observa cineva. Se plictisise acolo primele douăzeci de minute dar apoi a văzut-o pe ea. Dar fusese prea târziu căci luase deja pastilele alea. S-a grăbit să o ducă la spital. Acum se bucura doar că a reușit să o aducă la timp.

Tot gândindu-se la chestiile astea nu a observat că deja se îndreaptă spre ieșirea din oraș. I-a luat ceva timp să descopere ca Amanda se îndrepta spre prăpastie. Genială idee, gândi el fără să vrea. Dar n-o vă lasă să facă nimic. Ea are nevoie de ajutor. Nu merită să-și ia viața.

Grăbi pasul dar în așa fel ca ea să nu-l observe. Amanda ajunsese deja aproape de prăpastie și el îi putea auzi suspinele. Încă un pas și totul s-ar fi terminat pentru ea. Alergă cât de repede a putut și a ajuns exact la timp.

- Te rog, nu fă asta, zise el din spatele ei.

Amanda se întoarse spre el. Șiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii ei. Părul său castaniu era foarte încâlcit și deteriorat iar fața sa era foarte palidă. Niciun sentiment nu se citea pe chipul ei. Era gata să facă asta fără să-i pese de ce s-ar întâmpla cu ceilalți după moartea sa.

- De ce nu? Nu mai am nimic rămas aici, spuse ea și a vrut să se arunce în gol dar Gabriel a prins-o din spate.

Amanda l-a dat la o parte împingându-l.

- Lasă-mă. Tu nu înțelegi! țipă ea. Ești doar un tip popular care își bate joc de mine. Nu știi prin ce trec. Trebuie să fac asta, zise Amanda suspinând.

Gabriel a prins-o de mâini, ținând-o strâns.

- Nu trebuie. Există multe alte soluții iar sinuciderea nu este una, spuse el privind-o în ochi.

Se uită la el câteva secunde iar apoi izbugni într-un râs isteric. După ce se potoli, i-a zis:

- Eu vreau să fac asta. Nu mă interesează de părerile și sfaturile tale idioate.

El nu știa ce să facă. Nu avea cum s-o oprească decât într-un singur fel.

- Atunci ia-mă cu tine, i-a spus încă ținând-o strâns de mâini.

Amanda se uită mirată. Probabil nu mai înțelegea nimic. Emoțiile sale erau complet răvășite. 

- Nu vreau. Nu meriți asta.

Asumându-și riscul, Gabriel i-a dat drumul la mâini iar apoi își suflecă mâneca de la bluză asigurându-se că Amanda vede. Mâna sa era plină de cicatrici de la vechiile sale tăieturi. Uitându-se încă la ea, i-a zis:

- Poate că merit. Deci ori mă iei cu tine, ori nu mai faci nimic.

Amanda se uită mult timp în gol analizând probabil situația. Nu putea să-l lase să facă asta. Nu-l cunoștea, era un total străin caruia i se întâmplă să aibă și el cicatrici. Dar el trecuse peste deci cu siguranță nu merita. Era presată de timp iar frigul o deranja din ce în ce mai tare. Se dădu la o parte de lângă prăpastie, se trânti pe jos și începu să plângă îngrozitor. Nu știa de ce plângea. Poate pentru că iar nu i-a ieșit planul, poate pentru că un străin a salvat-o... 

După puțin timp, simți două mâini înconjurând-o într-o îmbrățișare.

- E bine. Totul e bine, îi șopti el încă ținând-o strâns.

DepresieUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum