Depresie

Capitolul I

"Nu ești bună de nimic. Nu o să te bage nimeni în seamă, din nou."  Își reaminti Amanda în timp ce intra în clasa liceului său. S-a îndreptat spre banca din spatele clasei mergând cu privirea în pământ în așa fel încât să nu-i vadă pe ceilalți colegi fericiți și bârfitori.

După ce a luat loc în bancă a început să se uite la mâinele ei sperând să nu aiba un alt atac de panică. Voia să plece cât mai repede din locul ăsta. Nu-i suporta nici pe colegi, nici pe profesori. Deja începuse să audă șoapte despre ea venind de la grupul celor mai fițoase colege din clasă ce stăteau chiar în fața ei.

- Iar a venit emoista asta la școala, a spus Melinda, fata blondă și perfecta clasei.

- Știu Mel, de ce nu înțelege că locul ei nu e aici? comentă prietena ei cea mai bună vorbind la fel de tare, asigurându-se că se aude până la Amanda.

Amanda nu avea nicio reacție, privind în gol. Se obișnuise deja încât nu o mai deranjau așa tare aceste cuvinte. Nu puteau fi mai rele decât cuvintele pe care și le spunea ei înșiși. Vreau să mor, vreau să dispar din locul ăsta. Dar știa prea bine că nu putea sau cel puțin nu încă. Nimic nu mergea bine. Situația cu familia nu mergea bine, situația de la școală nu mergea bine, situația ei nu mergea bine. Totul era o încurcătură din care oricum n-ar avea cum să mai iasă vreodată.

Clopoțelul se sunase și în scurt timp își făcuse apariția profesorul de istorie. Elevii s-au ridicat în picioare salutându-l ca mai apoi să ia loc și să se pregătească de următoarea oră de teroare.

Profesorul a început să răsfoiască catalogul. Și de fiecare dată când făcea asta, Amanda știa că nu e de bine pentru ea. Ți-ai învățat lectia, stai calmă, stai calmă, își repeta aceasta în gând. Profesorul se oprise cam pe la a patra pagină a catalogului iar apoi spuse cu voce tare:

- Amanda Miller spune te rog lecția pe care ai avut-o de învățat pentru azi.

Amanda s-a panicat îngrozitor, începând deja să transpire. Cu privirea încă în jos, s-a ridicat în picioare încercând să nu facă prea mult zgomot. Nu putea privi spre altcineva, se simțea prea rușinată. Dar îi putea simți privirea aspră a profesorului către ea. Iar mai apoi simți și privirile celorlalți.

Voia să zică ceva dar nu putea. Pur și simplu nu putea. Stătea și se uita la mâinele ei. Știa numele lecției, știa lecția, o tocise aseară. Dar îi era imposibil să articuleze măcar un cuvânt.

- Amanda, știi foarte bine că ai un patru de data trecută pentru că ai făcut fix la fel. Te rog, spune-mi măcar dacă ți-ai învățat. Dacă răspunsul e nu, atunci poți lua loc și îți voi trece un alt patru, zise profesorul cât de blând a putut.

Nu știa ce să facă. Era blocată în lumea ei, pur și simplu nu mai conștientiza. Inima îi bătea cu putere și putea să jure că are un atac de panică. Nu era în regulă, nimic nu era în regulă. Îi auzi pe colegii ei chicotind pe fundal iar apoi pe profesor încercând să-i facă să tacă. 

- Amanda! țipă acesta la ea.

Simțea totul cu o prea mare intensitate, inima îi bătea și mai tare. Într-un moment de slăbiciune o rupse la fugă către ușă iar apoi ieși alergând pe hol către ieșirea principală. Alergă cu inima încă bubuindu-i în piept până la păduricea aflată în aproprierea liceului. Se sprijini de un copac iar apoi privi în gol. Încercă să inspire și să expire normal de câteva ori, încercând să se relaxeze. Închise ochii și își imagină cum își trasa ușor cu lama peste mână. Numai gândul la asta o făcu să se liniștească un pic. Deschise ochii și privi în jur iar apoi își aminti evenimentele de mai devreme.

Fusese o proastă. E pentru prima oară când i se întâmplă să iasă din clasă. Avea probleme. Probleme foarte mari ce se vor accentua când profesorul îl va anunța pe director iar directorul pe mama ei. Numai gândul la țipetele ce vor avea loc acasă o făcu să-și piardă mințile.

Voia să termine totul aici. S-a ajuns deja la prea multe. Nu mai poate suporta toată drama asta. Nimănui nu i-ar păsa dacă ea moare. Ba chiar ar da toți și o petrecere după. Și-a dat seama că și-a luat și micuța geantă cu ea când a ieșit în fugă din clasă. Scoase cu repeziciune tubul de pastile, mâinele tremurându-i îngrozitor și parcă văzând în ceață. Lua pastilele astea peste tot cu ea în caz că poate îi vor trebui. Iată că a venit momentul. Totul se va termina. Va fi fericită. Totul va fi în sfârșit bine.

Își puse toate pastilele în pumn iar apoi fără tragere de inimă le-a înghițit. Nu avea cum s-o găsească cineva în padure și era sigură de asta. Nu avea cum s-o mai salveze cineva. Nu avea un ultim gând, cum nu avea nicio ultimă speranță. Se așezase mai confortabil și a așteptat ca somnul s-o cuprindă. A durat ceva timp dar în sfârșit a simțit senzația aia de moleșeală și de leșin. Închise în sfârșit ochii și așteptase paradisul. 

Doar că în depărtare a auzit o voce, nefiind sigură dacă visează sau e realitate.

- Amanda! Nu! 

Și putea jura că acea persoană alergase spre ea, ca mai apoi să simtă două mâini cuprizând-o. Dar era prea târziu, sau așa credea ea.