Depresie

Epilog

Nu.

Nu.

Nu.

Nu avea cum. Amanda nu avea cum să fie moartă. Nu putea crede așa ceva. A fost la el acum o oră. E imposibil să fi făcut așa ceva. Părea mai bine. Nu...

Gabriel stătea afară, la locul accidentului, privind cum trupul Amandei este transportat la morgă. Totul s-a terminat pentru ea. Nu are cum să o mai aducă inapoi. Gândul la asta l-a făcut să simtă un nod în gât. Încă nu a plâns dar nici mult nu mai avea.

Privi cum o femeie de vârsta a doua venea în grabă, cu lacrimi în ochi către ambulanță.

- Nu! Puiul meu! Nu! țipă mama acesteia în timp ce intra în ambulanță.

Gabriel rămase pe loc, privind în gol. Era într-o stare de șoc. Nu mai înțelegea nimic. Nu mai realiza dacă e adevărat sau este doar un coșmar. Mulți oameni doar s-au adunat la locul accidentului. Unii au ieșit de prin casă, alții erau cunoscuți de ai Amandei. Nimeni nu părea fericit pentru moartea sa, dacă asta și-a imaginat Amanda că se va întâmpla.

Poliția venise și ea interogând șoferul care se pare că e de vină pentru că nu conducea cu viteza normală și avea și muzica la maxim.

- Domnule polițist, vă jur! Apăruse de nicăieri în calea mașinii. Nu am avut cum să opresc la timp, a zis acesta cu lacrimi în ochi, încercând probabil să-i convingă.

Dar Gabriel știa că avea dreptate. Fusese sinucidere. Amanda s-a sinucis, își repeta el de mii de ori în gând. A făcut asta din cauza lui. Probabil dacă o conducea până acasă nu s-ar fi întâmplat așa. Cine știe ce a fost în mintea ei.

Luă loc pe bordură, încă privind mulțimea de oameni de pe acolo. Mai apoi, o observă pe Melinda, colegă de clasă cu Amanda, cum vine la el.

- Nu pot să cred că a făcut asta, a spus ea luând loc lângă el. Am auzit că a lăsat și un bilet înainte, a continuat cu glasul tremurat.

Gabriel nu putea zice nimic. Se uita doar în gol, pe fundal auzind vocile celorlalți. Nu era în stare de nimic, mai ales să-i audă ifosele Melindei.

Se întoarse spre ea cu o privire aspră. Era vina lor că Amanda a făcut asta. Începea să-i urască.

- Gabriel, îmi pare rău. Nu credeam că se va ajunge până aici, eu doar glumeam cu ea, zise Melinda în apărarea ei.

- Nu ma interesează! Uite ce a făcut din cauza ta și a găștii tale de fițoase. Vă credeți cele mai tari fără să aveți habar cât suferă alte persoane. Sper că ești fericită acum, doamnișoară popularitate, i-a spus el plecând după aceea.

Mici lacrimi se scurgeau pe obrajii lui în timp ce mergea spre casă. Nu-i venea să creadă. Nu trebuia să se termine așa. A făcut totul pentru ea. A ascultat-o o oră întreagă, a salvat-o de două ori. Și nu a fost de ajuns. El nu a fost de ajuns. Putea doar să o ducă până acasă, să se asigure că o să fie în siguranță. Se ura pe sine însuși mai mult acum.

Ajunse acasă, urcă la el în cameră și apoi lovi peretele cu pumnul în timp ce șiroaie de lacrimi continuau să cadă. Își privi pumnul însângerat și parcă nu era de ajuns, nimic nu era de ajuns să acopere durerea din sufletul său.

Pentru prima oară de două luni încoace, auzi iar acele vocile din capul lui. E vina ta. E moartă din vina ta. Nu ești bun de nimic.

Știa că nu e de bine dar nu avea cum să le oprească. Chipul Amandei îi tot venea în minte în timp ce dădu din nou cu celălalt pumn în perete. Sângele curgea și curgea iar durerea părea divină acum. Căzu pe jos, văzând în ceață din cauza lacrimilor.

Nu mai avea putere să se ridice de acolo. Nu știa pe cine ura cel mai mult. Pe el pentru că nu a reușit să o salveze, sau pe ea pentru că a nu a fost destul de puternică și l-a lăsat singur în lumea asta?

Povestea are o continuare. Se numește Vocile trecutului.