Mai stai

II. Primul sărut

Ianuarie 2016

Atunci când te îndrăgostești, începi să iubești iarna în ciuda frigului aspru, începi să iubești toamna în ciuda modului în care nostalgia foșnește sub tălpile tale, începi să iubești vara cu toate că ți se pare că e prea cald afară, începi să iubești primăvara deși... ei bine, nu prea știu ce nu ți-ar putea place la primăvară, sincer.

De ce? Pentru că adori modul în care fulgii de zăpadă se așează pe obrajii ei colorați într-un roșu aprins, pentru că adori faptul că pe aleea ruginită sunetul pașilor ei care vin mereu către tine este mult mai zgomotos, pentru că adori modul în care ea înoată în infinitul maritim până în larg și mereu înapoi către tine, pentru că... ea însăși e o primăvară, cu petale de cireș prin buclele sale.

Nu știam că dragostea chiar există; de fapt nu credeam că dragostea înseamnă ceva mai mult decât niște simple săruturi și atingeri pătimașe.

Dar ea... datorită ei sufletul meu a avut parte de primul său sărut și atunci am început să cred în tot în ce nu credeam.

Mă aflam pe terasa apartamentului nostru, cu o cană de cafea tare și fierbinte în mâini pentru a-mi reveni din starea de mahmureală. Câțiva colegi de facultate ne-au invitat la o petrecere pentru a celebra trecerea în noul an, iar noi bineînțeles că nu am refuzat. Adică, cum aș putea rata ocazia de a o vedea dansând? Doamne, cât de mult iubea să danseze! Pe un ring de dans, în baie sau bucătărie... oriunde muzica începea să cânte. Eu, pe de altă parte, nu eram un mare fan de a-mi expune unduirile corpului de față cu oamenii, dar mereu o invitam la dans ori de câte ori aveam ocazia, deoarece iubeam felul în care mereu îmi accepta invitația cu un zâmbet larg pe față.

— Ethan..., vocea ei răgușită întrerupându-mi gândurile și aducându-mă la realitate.

Mi-am întors capul și în mai puțin de o secundă m-am ridicat de pe scaun, abandonându-mi cana pe masă. Emily nu arăta deloc bine. Ochii ei nu mai erau doar căprui, ci un contrast dintre vișiniu și ciocolatiu, iar buzele ei nu mai erau doar ușor rozali, ci însângerate aproape din cauză că își mușcase neîncetat buza inferioară.

— Ce ai pățit? am întrebat-o eu îngrijorat, cuprinzându-i chipul în mâinile mele și înlăturându-i lacrimile cu buricul degetelor mari. Aceasta continua să plângă într-un mod silențios care mă făcea să mă prăbușesc odată cu fiecare lacrimă vărsată. Ce s-a întâmplat?

— Mă doare atât de rău capul! a spus ea strângând din ochi și mutându-și palmele peste ale mele.

— Draga mea, poate e din cauză la petrecere, am încercat eu să o liniștesc cu toate că nu îmi credeam nici eu prea mult cuvintele.

— Nu, m-a contrazis ea imediat. Mă doare prea tare!

M-am urât atât de mult în acel moment, deoarece mă simțeam atât de neputincios. Nu știam cum să ajut persoana la care țin cel mai mult din lumea asta.

Am ajutat-o să se așeze pe scaunul de pe terasă și am fugit repede în cameră pentru a căuta niște calmante, iar când m-am întors, am găsit-o inconștientă pe gresia înghețată a balconului.

Pot spune că atunci a fost începutul unui sfârșit.

— Bună ziua, ați apelat la 112. Care este urgența dumneavoastră?

Nici nu voiam să răspund. Poate dacă tac, mă trezesc.