Eugénie Grandet- Honoré de Balzac

Capitolul 3

În nevinovata și monotona viață a tinerelor fete bate un ceas încîntător, cînd soarele le umple inima cu raze, cînd floarea le șoptește gînduri, cînd bătăile repezi ale inimii împărtășesc minții rodnica lor căldură și topesc gîndurile într-o nelămurită dorință: zi de inocentă melancolie și de suave bucurii! Cînd copiii încep să vadă, surîd; cînd o fată întrezărește sentimentul în natură, surîde, cum surîdea în pruncie. Dacă lumina e prima dragoste a vieții, dragostea nu este oare lumina inimii? Clipa sorocită să pătrundă taina celor pămîntești sosise pentru Eugénie...

Deprinsă a se trezi o dată cu zorile, ca toate fetele din provincie, ea se sculă dis-de-dimineață; își isprăvi rugăciunile și începu să-și facă toaleta, îndeletnicire care de acum înainte avea să capete un sens. Mai întîi, își netezi părul castaniu, își încolăci pe creștet cozile bogate cu cea mai mare grijă, ca nu cumva să scape din ele vreo șuviță, și își făuri o pieptănătură simetrică, menită să pună în lumină timida candoare a chipului, îmbinînd simplitatea podoabei cu naivitatea trăsăturilor. Apoi, spălîndu-și de cîteva ori mîinile cu apă rece, care îi înăsprea și-i înroșea pielea, își privi frumoasele brațe rotunde și se întreba ce-o fi făcînd verișorul de are mîini atît de albe și de moi, cu unghii atît de îngrijite, își puse ciorapi noi și cele mai frumoase încălțări, înnodă strîns șireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viața ei, dori să arate cît mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită și care să te facă mai atrăgătoare.

Cînd isprăvi cu găteala, auzi bătînd orologiul parohiei și se miră că nu e decît șapte, în dorința de a avea răgaz destul pentru a se dichisi cît mai pe îndelete, se sculase prea devreme. Necunoscînd arta de a potrivi de zece ori o șuviță de păr și de a studia efectul, Eugénie își încrucișa brațele, se așeză la fereastră, contemplînd curtea, grădina îngustă și înaltele terase, care o dominau, priveliște posomorită, dar nu lipsită de tainicele frumuseți ale singurătății și ale naturii sălbatice.

Lîngă bucătărie era o fîntînă împrejmuită cu ghizduri, care avea un scripet sprijinit într-o pripoană de fier îndoit, înfășurată în cîrcei de viță-de-vie cu foi veștede și ruginite de toamnă; de acolo întortocheatul butuc de viță ajungea zidul, se agăța de perete, se prelungea de-a lungul casei și sfîrșea pe o stivă, unde lemnele erau orînduite cu tot atîta migală cum pot fi cărțile unui bibliofil. Lespezile curții căpătaseră acea culoare negricioasă produsă cu timpul de mușchi, de ierburi și de neumblare. Zidurile groase își arătau veșmîntul verde, tăiat de lungi și negre falduri, în sfîrșit, cele opt trepte din fundul curții, care duceau pînă la poarta grădinii, erau dărăpănate și îngropate sub verdeața înaltă, ca mormîntul unui cavaler înhumat de văduva sa în veacurile cruciadelor. Deasupra unui postament de pietre tocite se înălțau niște gratii de lemn pe jumătate putrede și surpate de vechime, dar printre care se încolăceau în voia lor florile agățătoare. De fiecare parte a porții pe unde se putea privi, își înaintau crengile încîlcite doi meri gîrbovi. Trei poteci paralele, așternute cu nisip și despărțite de pătrate, cu pămîntul susținut într-o bordură de merișor, alcătuiau acea grădină care se termina în josul terasei cu un boschet de tei. La un capăt, zmeură; la altul, un nuc uriaș, plecîndu-și crengile pînă peste biroul dogarului. Ziua senină și minunatul soare al toamnelor de pe țărmurile Loarei începeau să împrăștie bruma căzută în timpul nopții pe obiectele pitorești, pe ziduri, pe plantele ce împodobeau grădina și curtea.

Eugénie găsi un farmec cu totul nou în înfățișarea acestor lucruri, care îi păreau atît de banale pînă atunci. Mii de simțăminte nelămurite se nășteau în sufletul ei și creșteau acolo pe măsură ce creșteau afară razele de soare. O cuprinse pînă la urmă acel suflu de plăcere vagă și inexplicabilă care învăluie ființa sufletească cum un nor ar învălui ființa trupească. Gîndurile i se acordau cu amănuntele ciudatei priveliști, și armoniile inimii se contopeau cu imnul naturii.