Eugénie Grandet- Honoré de Balzac

Capitolul 4

Eugénie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată purta nestînjenit de grijă multiubitului verișor, să-și reverse asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din sublimele superiorități femeiești, singura pe care femeia dorește să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugénie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, cînd se sculă, cafeaua, frișca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia micul dejun, a fost pentru dînsa obiectul celor mai amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai plîngea? Veni la ușă:

― Vărule.

― Verișoară?

― Vrei să mănînci în sală, ori în odaia dumitale?

― Unde zici dumneata.

― Cum te mai simți?

― Scumpă verișoară, cu rușine mărturisesc că mi-e foame.

Convorbirea aceasta prin ușă era pentru Eugénie un întreg episod de roman.

― Bine, o să-ți aducem mîncarea în odaie, să nu-l supărăm pe tata.

Coborî în bucătărie, ușoară ca o păsărică.

― Nanon, du-te de-i deretică odaia.

Scara, de atîtea ori coborîtă și urcată de atîtea ori, unde răsuna cel mai mic vuiet, îi părea Eugéniei că-și pierduse muceda vechime; o vedea luminoasă, tînără ca ea, tînără ca și dragostea care o robea. În sfîrșit, ma-mă-sa, buna și îngăduitoarea-i mamă, se supuse tuturor toanelor dragostei, și, cînd odaia lui Charles fu dereticată, s-au dus amîndouă să țină companie nefericitului; mila creștinească nu poruncea oare să fie consolat? Amîndouă ciuguleau din religie o sumedenie de mici sofisme, ca să-și justifice impulsiile lor.

Charles Grandet se văzu astfel obiectul celor mai afectuoase și mai duioase atenții. Inima lui îndurerată simți toată dulceața acestei catifelate amiciții, a acestei încîntătoare simpatii pe care cele două suflete, veșnic con-strînse, izbutiră să le desfășoare, văzîndu-se libere pentru o clipă pe tărîmul suferințelor, mediul lor firesc. Bizuită pe rudenie, Eugénie se apucă să orînduiască rufăria, lucrurile de toaletă aduse de văru-său și avu răgaz să se minuneze în voie de fiecare din scumpele nimicuri, de fleacurile lucrate în aur și în argint, care îi cădeau sub mînă și pe care le ținea îndelung între degete, sub pretext că le cercetează.

Charles prețui nu fără o adîncă înduioșare generoasa grijă a mătușii și a verișoarei, căci cunoștea îndestul societatea pariziană pentru a ști că în situația lui n-ar fi găsit decît inimi reci și indiferente. Eugénie îi apăru în toată splendoarea frumuseții ei particulare, abia de acum încolo avea să admire inocența acestor moravuri, pe care în ajun le luase în derîdere. Astfel, cînd Eugénie primi din mîinile lui Nanon ceașca de faianță plină de cafea cu frișca, spre a-și servi vărul cu toată nevinovăția sentimentului, aruncîndu-i o blîndă privire, ochii parizianului se umplură de lacrimi; îi cuprinse mîna și i-o sărută.

― Ce ți s-a mai întâmplat iar? întrebă ea.

― Ah, sînt lacrimi de recunoștință, fu răspunsul.

Eugénie se întoarse brusc spre cămin, ca să strîngă sfeșnicele.

― Nanon, ține, ia-le! zise ea.

Cînd își privi iarăși vărul, mai era încă îmbujorată, dar cel puțin privirile ei putură să mintă și să ascundă nespusa fericire care-i năpădea inima; totuși ochii lor oglindiră același simțămînt, după cum sufletele li se contopiră într-același gînd: viitorul era al lor. Această dulce emoție a fost cu atît mai încîntătoare pentru Charles, în durerea lui imensă, cu cît fusese mai puțin așteptată. Lovitura de ciocan chemă pe cele două femei la locurile lor. Din fericire, coborîră scara atît de repede, încît se aflau cu lucrul în mînă cînd a intrat Grandet; de le-ar fi întîlnit sub boltă, nu i-ar fi trebuit mai mult ca să-i ațîțe bănuielile. După prînzul înfulecat de unchiaș la repezeală, paznicul, care nu-și primise încă plata făgăduită, sosi din Froidfond, de unde aducea un iepure, niște potîrnichi vînate în parc, niște tipări și două știuci trimise de morari.