Eugénie Grandet- Honoré de Balzac

Capitolul 6

La treizeci de ani, Eugénie nu cunoștea încă nici una din fericirile vieții. Copilăria-i, searbădă și tristă, se scursese alături de o mamă a cărei inimă neînțeleasă și jignită nu avusese parte decît de durere. Părăsind bucuroasă viața, această mamă își plîngea fata fiindcă mai avea de trăit și-i lăsă în suflet veșnice păreri de rău. Prima și singura dragoste a Eugéniei era pentru ea un prilej de melancolie. După ce-și întrezărise iubitul doar cîteva zile, îi încredințase inima între două sărutări primite și date pe furiș; apoi el plecase, punînd o lume întreagă între ea și dînsul. Dragostea aceasta, blestemată de tatăl ei, aproape că o costase viața mamei și nu-i aducea decît dureri amestecate cu fragile speranțe. Astfel, pînă atunci se avîntase spre fericire, irosindu-și puterile fără a le împrospăta, în viața sufletească, ca și în cea trupească, există o aspirație și o respirație: sufletul are nevoie să absoarbă sentimentele altui suflet și să și le însușească, pentru a i le reda mai bogate. Fără acest minunat fenomen omenesc, inima n-are viață: îi lipsește aerul, suferă și piere.

Eugénie începea să sufere. Pentru dînsa averea nu era nici putere, nici mîngîiere; ea nu putea trăi decît prin dragoste, prin religie, prin credință în viitor. Iubirea îi înlesnise să-și explice veșnicia. Inima ei și Scriptura, îi dezvăluiseră două lumi, pe care le aștepta. Zi si noapte se cufunda în două gînduri fără sfîrșit, care pentru ea nu erau poate decît unul și același. Se închidea în sine, iubind și crezîndu-se iubită. De șapte ani pasiunea ei cotropise totul. Comoara ei nu erau milioanele, ale căror venituri se îngrămădeau, ci caseta lui Charles, cele două portrete atîrnate deasupra patului, giuvaerele răscumpărate de la tatăl ei, înșirate falnic pe un strat de vată într-un sertar al scrinului; degetarul mătușii, de care se slujise mama ei și pe care îl punea în fiecare zi, cu sfințenie, ca să lucreze la broderie ― pînza Penelopei ― începută numai ca să-și pună în deget acel aur plin de amintiri.

Nu părea nimănui de loc cu putință că domnișoara Grandet ar fi vrut cumva să se mărite în timpul doliului. Adînca-i cucernicie era destul de cunoscută. Astfel, familia Cruchot, a cărei politică era cu înțelepciune și iscusință condusă de bătrînul abate, se mărgini să stea prin preajma moștenitoarei, copleșind-o cu atențiile cele mai afectuoase.

În fiecare seară, sala se umplea de o adunare alcătuită din cei mai aprinși și mai devotați Cruchotini ai ținutului, care se străduiau să ridice în slavă tînăra amfitrioană pe toate isonurile. Ea își avea acum medicul casei, duhovnicul, șambelanul, doamna de onoare, prim-ministrul, mai cu seamă cancelarul, un cancelar care voia să-i spună totul. De-ar fi vrut moștenitoarea să aibă un paj, îndată cu toții l-ar fi găsit. Era o regină, cea mai dibaci și slugarnic lingușită dintre regine. Lingușirea nu purcede niciodată de la suflete mari; e apanajul sufletelor mărunte, ce izbutesc să se mai micșoreze încă, pentru a intra mai deplin în sfera vieții persoanelor în jurul cărora gravitează. Lingușirea presupune un interes. Astfel, lumea ce se aduna în fiecare seară la domnișoara Grandet, pe care o numeau domnișoara de Froidfond, izbutea de minune s-o copleșească cu laude. Acest concert de măguliri, ceva cu totul nou pentru Eugénie, o făcură la început să roșească; dar pe nesimțite, oricît de grosolane ar fi fost complimentele, urechea i se obișnuise într-atît cu slăvirea frumuseții sale, încît dacă cineva ar fi găsit-o urîtă, aceasta i-ar fi rănit amorul propriu mult mai amar decît acum opt ani. Apoi sfîrși prin a asculta cu plăcere asemenea dulcegării, pe care le punea în taină la picioarele idolului său. Se obișnuise treptat sa fie tratată ca o regină și să-și vadă curtea plină în orice seară.

Domnul președinte de Bonfons era eroul acestui mic cerc, în care spiritul, persoana, cultura, amabilitatea lui erau atît de prețuite. Unii spuneau că în ultimii șapte ani își mărise considerabil averea; că domeniul Bonfons aducea cel puțin zece mii de franci venit anual și că era cuprins, ca toate moșiile Cruchoților, în vastele latifundii ale moștenitoarei.